Marea depresie '09 - partea II

Asa a inceput povestea Marii Depresii.

Sub cortina de fier, viitorul nu arata deloc roz. Desi ii asteptau pe americani, romanii s-au trezit pe cap tot cu fratii nostri slavi din est, cei care in urma nu cu foarte multi ani violau femeile si parjoleau campiile mioritice.

Oamenii politici romani, desi pareau ca au facut un pas mic pentru aliati dar mare pentru poporul roman, au facut exact contrariul. Au aruncat Romania in una din cele mai negre perioade ale istoriei ei, nu numai pentru consecintele ei imediate, cat si pentru raul provocat generatiilor viitoare, rau care se vede si in ziua de azi si al carui sfarsit inca nu se intrevede.

Comunismul, adus de bratele puternice si pumnul strans al armatelor eliberatoare ruse, s-a instalat asupra minunatei noastre tari pentru urmatorii 45 de ani.

Taranii romani i-au asteptat in camp, cu paine si sare pe americani, in schimb au primit replica: "Davai ceas, davai palton" de la rusi. Intelectualii au devenit oile negre ale noului sistem, si asa tanara si fragila generatie de oameni care parea a se indrepta spre un viitor pozitiv si luminos a reintrat in conul de umbra al depresiilor si frustrarilor provocate de revenirea la statutul de colonie.

Noi, cei de astazi suntem produsul acelei generatii. Evident, avem intiparita si constiinta generatiilor de dinainte.

Suntem produsul unor generatii care au lasat frica si depresia sa le conduca viata, sa traiasca intr-un sistem al lipsei complete a libertatilor personale. Asa cum spune un mare contemporan, comunist de seama: "Propietatea e un moft" (Ion Iliescu). Timp de 45 de ani, poporul roman a dormit, visand la vremurile eroice de alta data, fara a incerca sa se trezeasca din cosmarul rosu. Tot americanii au fost salvatorii mult asteptati, cei care au intarziat sa apara, speranta noastra de peste ocean. Adanciti in propria depresie, am uitat ca salvarea trebuie sa vina tot de la noi. Am uitat ca singuri ne-am ingropat si tot singuri trebuie sa iesim la suprafata. De-abia dupa 45 de ani, timp in care alte tari se trezisera demult din uratul vis creat de Marx si Engel, romanii au ascultat indemnul din poezia lui Anton Pann : "Desteapta-te, romane!".

Tinerii de atunci, eroi anonimi, denumiti ulterior "teroristi" au hotarat sa se revolte impotriva mostenirii lasate de parintii si bunicii lor. Evident, revolutia a fost orchestrata cu ajutorul celor pe care i-am asteptat atata timp si ajutata de conjunctura internationala favorabila. Din pacate, respectandu-si sirul alegerilor proaste, cat si talentul de a uita imediat de lectiile oferite de trecut, romanii au ales iar comunismul. E adevarat intr-o noua forma. A democratiei. Ca un mar stricat ce la exterior arata apetisant, dar pe dinauntru este stricat, la fel si noul sistem ce se instala in Romania, ascundea un vierme. De fapt mai multi. Oamenii ramasi la putere erau aceiasi. Dupa 45 de ani de frustrare, lipsuri si depresii romanilor li se pregatea ceva. Au urmat mineriade, scam-uri nationale, dar si un vag miros de libertate. In acest context ne-am nascut noi, generatiile de azi. Noua speranta a micii noastre tari. Cei de la care se asteapta schimbarea.

Dar noi am fugit. Ne-am izbit de idealurile sfaramate ale parintilor nostri. De greselile lor repetate. De neputinta de a uita trecutul. Multi dintre noi au ales sa fuga in strainatate. Altii s-au inregimentat in randurile noilor uzine, corporatiile. E de ajuns o vizita in Pipera in orice a zi a saptamanii si muncitorii noii generatii, ce au schimbat hainele cu insemne comuniste cu noile costume business ale noului proletariat, va vor intampina cu zambete din masinile de serviciu oferite de noii stapani a destinelor noastre financiare. Multi dintre noi am plecat in tari in care se spune ca umbla cainii cu covrigi in coada, la capatul lumii sau mai aproape.

De mici, ne-am zbatut sa punem poduri peste groapa ce a capatat adancimi abisale, numita generation gap dintre noi si parintii nostri. Evident, exista parinti ce au inteles mai bine decat altii diferentele inerente dintre ei si copii lor nascuti intr-o noua lume. Totusi, nimeni nu a inteles atat de bine faptul ca noi nu vrem sa traim aici in aceeasi greseala pe care ei au acceptat-o timp de 45 de ani. De aceea fugim. De aceea emigram, ne angajam la multinationale si speram sa prindem un job in alta tara sau plecam la masteruri in alta tara. Normal, sunt si cei care raman si lupta. Cei care se trezesc in fiecare dimineata si isi spun ca o sa faca lucrurile sa mearga mai bine. Eu inca nu i-am cunoscut, dar sunt convins ca exista.

Au aparut generatii intregi de copii neintelesi. Ma refer la cei cunoscuti acum drept "emo" sau cei de dinaintea lor, sau cei ce vor urma. Nimeni nu vrea sa ii cunoasca. Sa inteleaga cum poate fi un copil de 15 ani deprimat. Atat de deprimat incat sa vrea sa moara. Intr-adevar, exceptand dramele normale ale unui adolescent, copiii care se nasc si s-au nascut dupa revolutie traiesc si dramele altora. Se lovesc de un trecut ce nu e al lor si ca de un zid de netrecut de resemnarea oamenilor de la care ar trebui sa invete totul despre aceasta lume.

In locul unei istorii prezentate obiectiv, cu bune si rele, vazute cu un ochi obiectiv, din care sa invete cum sa nu repete greselile trecutului, copiilor li se prezinta aceeasi eroi si faptele lor umflate cu pompa frustrarilor unor profesori care de mult ar fi trebuit sa iasa la pensie. In loc sa invete ce inseamna increderea in sine si lupta cu un destin nedrept, pe care trebuie sa-l schimbam, noi am invatat si invatam resemnarea. Poate aceasta este cea mai urata din toate lectiile. Ni se preda in scoli, sub forma "Mioritei", acasa cand auzim expresii ce contin: "Eh, ce sa facem...", "Asta e..." etc, etc. O vedem in ochii oamenilor pe strazi, in autobuze si peste tot. Sunt oameni ce au supravietuit unui cosmar lung de zeci de ani si se pregatesc de un altul ce a inceput de alti 20.

Bineinteles, sunt si oamenii care profita de aceasta resemnare. Sunt aceeasi. Ii vedem la televizor. Ii vedem sfidatori din spatele geamurilor fumurii, trecand in coloane oficiale in fata carora toti trebuie sa ne dam la o parte. Ii vedem cum ne-au otravit trecutul, prezentul si ne fura viitorul. Pe cei mai multi dintre noi aceste fapte ne umplu de ura. Din pacate, multi dintre noi ar face la fel daca ar ajunge acolo. Poate frustrarea multora provine tocmai din faptul ca nu sunt ei acolo unde se imparte osul cel mare.

Poate acest fel de a fi a ajuns sa fie scris in codul nostru genetic. Poate educatia noastra de acasa, oricat de buna ar fi, paleste in fata realitatilor cotidiene ce ne bombardeaza continuu de la primii nostri pasi independenti in lume. Si atunci ne resemnam. Ne dam seama ca niciodata nu va fi bine acasa. Si ca trebuie sa fugim. Sa nu traim acelasi cosmar pe care altii au fost obligati sa il traiasca. Dar atunci, inseamna ca ei ar castiga si ca noi am pierde. Poate ar trebui sa ne intoarcem acasa, sa invatam sa o iubim din nou, sa ii cautam partile bune si sa incercam sa o salvam.

Parerea mea este ca depresia este de bun augur. Cred ca ea are ca sursa nemultumirea unui individ fata de realitatatea in care traieste. As merge atat de departe incat sa spun ca ea este apanajul unui om inteligent. Sa fim nemultumiti, deprimati dar nu resemnati. Din depresie va veni si dorinta de a avea mai bine si poate asa ne vom mobiliza sa schimbam lucrurile. Sa fim inteligenti si sa realizam ca trebuie sa ne oprim din fuga. Sa le multumim celor de dinaintea noastra pentru greselile lor, pentru ca atunci cand lucrurile se vor schimba noi vom stii sa nu le mai repetam.

Suntem o generatie de deprimati pe care "Prozacul" ieftin vandut de oamenii nostri "puternici" de azi nu ne mai poate opri. Intr-o zi, ne vom destepta din nou si vom recapata fericirea pierduta.