Outta Space - The Prodigy (Audio Bullys rmx)

Real Life

De vorba cu un traficant de diamante

Are 53 de ani, inalt, cu o fata hotarata care iti spune ca a vazut multe de-a lungul vietii. L-am cunoscut din intamplare printr-un prieten comun. Aflu ca s-a nascut in Anglia dar a crescut de la varsta de 1 an in Africa de Sud. Accentul lui oricum mi se parea o combinatie ciudata de engleza si olandeza.

A parasit Marea Britanie impreuna cu familia lui emigrand in Africa de Sud, unde tatal lui isi putea desfasura activitatea de taietor/traficant de diamante.

Meseria a deprins-o de mic, la varsta de 4 ani fiind deja priceput in slefuirea diamantelor. Dupa spusele lui are un talent inascut in evaluarea diamantelor. Il intreb ce detalii dau valoarea unei pietre. Culoarea care vine din interior, taietura, lipsa defectelor si mai ales claritatea.

Aud povesti despre pietre de toate culorile si dimensiunile care la un moment dat au avut puterea de a schimba destinul unui om.

Il intreb daca a vazut "Blood Diamonds". Aflu ca ceea ce am vazut in film este in mare parte adevarat, dar aventurile vazute acolo fusesera traite de el cu 30 de ani in urma. Imi spune ca totusi nu a vazut niciodata un diamant roz atat de mare ca in film. Cel mai mare pe care l-a vazut avea marimea unui varf de deget.

Imi mai spune ca metoda de transport a diamantelor (prezentata in film), cea cu ascunsul pietrelor in parul caprelor manate de africani este adevarata. Singura diferenta este ca era brevetata de oamenii negri.

Ajungem cu povestea la Apartheid. Sunt curios care este parerea unui om care a trait aproape toata viata in Africa de Sud. Imi spune ca a crescut intr-o scoala catolica, unde a avut colegi negri si ca are multi prieteni de culoare. Dar ca venirea africanilor la putere nu este de bun augur. Ca situatia economica precara si instabilitatea politica au venit odata cu ascensiunea la putere a lui Nelson Mandela. Parerea lui este ca Aparthaidul a fost o greseala dar ca s-a ajuns dintr-o extrema in alta. Imi poveste detalii socante despre tratamentul aplicat negrilor de catre albii (olandezi in mare parte) aflati la putere. Se traia in cartiere separate dupa culoarea pielii, oamenii de culoare neavand voie in autobuze, baruri, restaurante de albi.

Il intreb daca vorbeste afrikaans dar aflu ca este o limba grea si ca vorbeste in schimb olandeza la perfectie, limba din care deriva si prima. Afrikaans era una din limbile ce le erau predate la scoala. Se incerca crearea unei societati noi, instituite de olandezi.

Revenind la pietre pretioase, intreb care era procesul prin care un diamant isi schimba detinatorii. Imi explica faptul ca, in anii '70, controalele vamale erau mult mai superficiale. In general pietrele erau lipite de abdomen cu leucoplast si pe deasupra erau purtate doua tricouri care sa le mascheze prezenta. Cel ce transporta diamantele era insotit de inca un asociat care tinea banii. Locatia acestuia era cunoscuta doar de tovarasul lui. Diamantele erau vandute in Amsterdam, Tel Aviv sau Zurich.

Vreau sa aflu despre primul lui transport. A fost pe cand avea doar 19 ani. Este varsta la care cei mai multi dintre noi incep facultatea. Pentru el a fost o cariera aleasa de dinainte. Prima experienta de a transporta pietrele pretioase l-a dus din Africa de Sud in Sierra Leone, cu un zbor de noapte la finalul careia trebuia sa ii intalneasca pe vanzatorii bijuteriilor, in persoana unor militari de rang inalt. Traficul de diamante din Africa este in general controlat de armata diferitelor tari de pe continent. Acestia obliga oamenii saraci, mai ales copiii, sa sape in sute de mine, multi dintre acestia gasindu-si sfarsitul in acele locuri. Roadele muncii le sunt rasplatite cu cativa dolari, in schimb generalii ce se ocupa de vanzarea lor au profituri cu foarte multe zerouri. Banii sunt reinvestiti in arme, care sunt folosite pentru a macelari tot populatia tarilor africane. Ne intoarcem la poveste. Aflu ca persoanele cu care este pus in legatura sunt cunostinte ale tatalui sau. Tovarasul lui de drum, cel care cara banii este un fost avocat ce a hotarat ca are nevoie de o cale mai usoara spre avere. Are asupra lui 380,000 de dolari americani. Ajunge in aeroportul din Sierra Leone, unde este intampinat de o masina imensa neagra, in care este invitat sa urce. Ceilalti ocupanti sunt oameni de culoare pe care ii poate localiza in noaptea neagra doar dupa zambetul lor alb. Negocierea este dusa la capat cu succes. Diamantele ajung in Zurich unde sunt vandute cu aproximativ 6 milioane de franci elvetieni.

Dupa aceasta prima experienta urmeaza multe altele, desfasurate prin majoritatea tarilor africane cu mine de diamante: Zair, Congo, Sierra Leone, Somalia, etc. Intre transporturi castigurile capata dimensiuni fabuloase. Isi cumpara masini sport, excursii, o viata mai buna.

Ma uit la hainele oarecum modeste ale omului de 53 de ani din fata mea. Aud povestile despre milioane si milioane de dolari. Il intreb unde s-a terminat totul. Imi spune ca odata cu implicarea americanilor in piata diamantelor. Se incearca starpirea celor ca el. Vechii negustori de diamante de pe piata neagra. Totodata, africanii au inteles valoarea pietrelor vandute oamenilor albi. Au inteles ca pot obtine mult mai multi bani. De fapt unii au inteles ca pot obtine toti banii. Asa se face ca multi dintre cei ce plecasera in cautarea vanzatorilor de pietre pretioase nu s-au mai intors sau nu au mai aparut vesti despre ei niciodata. Aud povesti despre oameni plecati cu bani foarte multi la ei despre care nu s-a mai auzit nimic de 15 ani.

Povesteste cu nostalgie si cu mandrie despre acele vremuri. Erau anii '60-'70, Africa de Sud era o tara plina de oportunitati pentru tinerii albi, revolutia hippie era in floare, se fuma si se lipeau timbre cu acid. Viata se desfasura intre petreceri si rush-ul dat de transportul unui diamant de pe continentul rosu in tara lui David.

Cariera de traficant de diamante s-a terminat cu 20 de ani in urma. De atunci a trait din banii stransi si pietrele (putine) pe care le-a pastrat. Ultima a fost vanduta cu mare greutate intr-o tara in care bijutierii puneau mai mult pret pe inelul de aur pe care aceasta era montata. Banii s-au terminat odata cu trecerea anilor. Barbatul a carui viata ar putea fi subiectul unei carti extrem de interesante este acum falit. A ajuns sa fie extrem de bogat in experienta de viata acumulata dar sarac in cea materiala. Are un copil de varsta mea facut cu o israelianca, sora unui vechi prieten care se ocupa tot cu traficul de diamante. Aflu ca il cunoaste si pe Howard Marks, coleg de generatie dar cu alta ramura de afaceri.

Ma intreb daca este fericit. Daca o viata traita la maxim, cu povesti incredibile, fara nici un hotar decat cele impuse de propria persoana, cu toate capriciile satisfacute, poate egala o batranete singuratica petrecuta printre straini. Daca in viata materiala, picajul de la cel mai de sus punct pana la unul la limita supravieturii poate fi depasit. Ii ascult in continuare povestea spusa cu vocea lui incredibil de grava si ii urmaresc fata lipsita de tresariri dar plina de brazdaturile trecerii timpului. Ajung inca o data la concluzia ca reteta nu imi va fi data de nimeni de-a gata. Dar inteleg din nou ca orice este posibil. Ca te poti ridica dupa ce cazi, oricat de rau te-ai fi lovit. Ca amintirile si experientele pot fi retraite prin ochii curiosi ai unui tanar . Ca poate merita sa traiesti cat mai din plin dar in asa fel incat sa poti ajunge si in postura povestitorului.

Mr. Nice

In anii '80 Howard Marks avea 43 de identitati, 89 de linii telefonice si detinea 25 de companii raspandite in intreaga lume.

In punctul maxim al carierei lui aranja transporturi de 30 de tone de marijuana si in acelasi timp era informator pentru MI6, CIA, IRA si Mafie. In urma unei operatiuni internationale ale D.E.A. (Drug Enforcement Agency) este capturat si primeste o sentinta de 25 de ani de inchisoare la Terre Haute Penitentiary in Indiana. Este eliberat in 1995 dupa 7 ani de pedeapsa si scrie aceasta carte, povestea extrem de interesanta a vietii lui.

Howard Marks este acum scriitor de calatorie, sport, prezentator TV si DJ. Traieste in Europa si se lupta pentru legalizarea drogurilor usoare.

One night in Bangkok

Melodia zice ca "One night in Bangkok makes a tough man humble" sau as zice eu: A humble man tough. Ma rog... melodia e veche de vreo 20 de ani. Pe atunci lucrurile stateau altfel pe aici probabil. Inca nu exista BTS (metroul de suprafata care leaga toate zonele orasului), tourist police, prea multe restaurante (doar tarabe cu mancare) si taxiuri. Acum orasul este civilizat. Este o aglomerare urbana demna de secolul 21.

In ciuda cluburilor moderne aparute recent, a hotelurilor de lux si a restaurantelor inca exista zone in care oamenii petrec linistiti pana in zori, in care ai senzatia ca asa ar trebui sa arate o noapte in Bangkok.

Am iesit sambata seara pe Khao San Road, loc in care gasesti oameni din toate tarile, de toate culorile, religiile, din toate paturile sociale, tarabe cu mancare, baruri cu muzica live, go-go baruri in care poti urmari ping-pong showuri (nu este vorba de sportul cu palete), saloane de masaj si tarabe cu maruntisuri (de la haine la boxuri, cutite, electrosocuri si permise de conducere false). Initial am hotarat sa mergem acolo pentru un masaj si o bere.

Am hotarat intai sa ne oprim la bere, in primul bar cu muzica live ce ne-a iesit in cale. Muzica buna, cantata de un thailandez destul de efeminat, berea mult prea scumpa pentru aceasta zona.

Dupa numai o bere am hotarat sa plecam in cautarea unui salon de masaj. Pe drumul catre salonul de masaj am mai trecut pe langa cateva baruri din care muzica celor de la Rolling Stones sau Guns sau alte slagare oldies but goldies cantate de cate un thailandez cu accent extrem de amuzant, suna imbietor. Din cauza dificultatii noastre obisnuite de a ne hotari asupra unui salon de masaj am hotarat sa cedam ofertei extrem de tentante facuta de o thailandeza imbracata intr-o rochie pe care scria mare Heineken, de a ne aseza la o masa pe trotuar pentru a ne delecta cu inca o bere si niste muzica.

Am cerut prima galeata cu sticle de bere (Federbrau...) si ne-am apucat sa bem si sa ne uitam la oameni. La masa de langa noi, statea un barbat la vreo 50 de ani, blond, cu parul lins, dat pe spate, ochi albastri extrem de inexpresivi si doua sticle de whisky pe masa, alaturi de alte doua sticle de apa. Infatisarea il trada a fi genul de om ce a venit in Thailanda acum 20 de ani si nu a mai plecat.

Discutia de la masa noastra s-a aprins, iar pe la a doua runda de beri, vecinul nostru de masa, ne intreaba cu o voce extrem de puternica de unde suntem. Dupa ce ii raspundem, il intrebam acelasi lucru si aflam ca este din Germania si intr-adevar nu a mai plecat din Thailanda de ani buni. Dat fiind faptul ca printre noi se afla un vorbitor de germana, discutia a evoluat, prietenul nostru traducandu-ne faptul ca vecinul nostru neamt este extrem de beat si cu puternice tendinte nationaliste (chiar extremiste). Dupa expunerea viziunii proprii asupra inutilitatii multora din semenii nostri, Hans (am uitat cum il chema dar asa le spun eu generic nemtilor) s-a ridicat de la masa si s-a dus la masa de vis-a-vis. In timp ce noi ne pregateam pentru al treilea rand de bere, Hans s-a intors la masa noastra mandru nevoie mare cu un alt personaj, de vreo 1,85 m, cu tricou cu Roling Stones, batic cu capete de morti si ochelari de vedere in spatele carora erau niste ochi ce se priveau unul pe celalalt. Se prezinta si aflam ca si el este roman. Hans se dusese la masa lui fiind atras de ideea de a vorbi cu un fan Rolling Stones (trupa al carui fan infocat se declara) impins si de cantitatea industriala de tarie ingurgitata.

Intamplarea a facut ca noua, cei patru romani intalniti din intamplare in Thailanda, sa ne faca cunostinta un neamt. Noua noastra cunostinta s-a asezat la masa de langa noi, fata in fata cu Hans, au urmat obisnuitele intrebari (de unde esti, cu ce te ocupi, de cat timp prin Thailanda), timp in care au mai trecut cateva runde de bautura.

In tot acest timp, Hans s-a luptat cu sticlele de whisky (de doar 300 ml), terminandu-le una dupa alta. Pe masura ce le termina, melodiile cantate de thailandezul responsabil cu distractia clientilor, erau acoperite de cantecele patriotice ale lui Hans. Din nou prietenul nostru vorbitor de germana ne-a tradus ce canta neamtul: Anglia este de cacat!, Deutschland uber ales! (sper ca am scris corect). Din exces de zel, pentru a aplauda mai cu spor, la un moment dat Hans se ridica de pe scaun si aterizeaza direct pe masa de langa noi. Ne-am cerut scuzele de rigoare si ne-am continuat sesiunea de baut si discutii.

Intre Hans si Cornel (sa-i spunem romanului cu pricina) se afla o masa de inaltime mica, pe care erau asezate multe sticle, pahare goale sau pline, scrumiera, etc. Chiar in toiul unei discutii aprinse dintre cei doi, in urma unui nou impuls de a face o miscare brusca, Hans reuseste ca in acelasi timp sa rastoarne masa dintre el si roman, paharele sa pice si sa se sparga, continutul lor sa-l stropeasca pe acesta din urma iar el insusi sa pice pe masa celor din spatele nostru.

Au urmat noi scuze, o tentativa de impacare intre Hans si Cornel, care s-a terminat cu un "motherfucker" din partea romana si un "i am sorry" spus cu sinceritate de betiv din partea germana. Dupa toate acestea, neamtul se aseaza la masa noastra (intrucat aceasta era singura ce mai statea in picioare) si ii bea cu nonsalanta berea Dianei. Dupa aceasta ultima demonstratie de gandire ariana (totul ni se cuvine) Hans se ridica brusc de la masa, intra intr-un ultim picaj spre o alta masa vecina dar este prins in ultimul moment de noi ca si de cele doua fete terifiate aflate la masa cu pricina si pleaca in noapte urmand un traseu ce-l ducea cand pe un trotuar cand pe cel de vis-a-vis.

Am ras, ne-am baut ultimele beri, am facut schimb de adrese de mail cu Cornel si am plecat spre casa, cu o scurta oprire pentru a ne realimenta cu noodlesi mancati pe bordura si inca o runda de bere de la 7/11.

Poate noptile din Bangkok nu mai sunt cele despre care se faceau cantece, dar cu siguranta sunt inca extrem de interesante.

Alice in Wonderland

Un nou film marca Tim Burton, ce ii are in rolurile principale pe Johnny Depp si Helena Bonham Carter. Mai avem un pic de asteptat pana sa-l vedem, lansarea lui fiind undeva prin aprilie 2010. Pentru trailer vezi feeder.ro !

Bizzare foods

In Asia nu se pierde mai nimic atunci cand e vorba de mancare, totul se mananca. Povestile pe care le auzim, cu mese in care gasim serpi, sobolani, gandaci si altele sunt de cele mai multe ori adevarate. Evident, nu toata lumea mananca asa ceva, nu toate mancarurile contin asa ceva, iar cele care au asemenea continut nu se gasesc peste tot.

Bineinteles, un fel de mancare nu trebuie sa fie neaparat din carne de vreun animal atipic, pentru a soca. Diferentele culturale dintre asiatici si europeni sunt atat de pregnante incat chiar si mancarurile obisnuite sunt foarte diferite intre ele.

Aceste mancaruri bizare sunt in jurul tau si le poti gasi si fara sa le cauti. Dar mai mult decat mancarea in sine este vorba mai mult de felul in care ea se pregateste, depoziteaza, serveste si mananca.

In primul rand, regulile de igiena sunt complet diferite fata de Europa. Nu ma refer aici la restaurantele in a caror bucatarie oricum nu ai acces pentru a vedea ce se intampla. In Asia, se gateste peste tot. Exista tarabe, restaurante ad-hoc pe marginea drumului, totul se gateste in fata ta, ingredientele stau in tot felul de recipiente despre care nu poti sa bagi mana in foc ca inainte nu au gazduit chestii care nu au nici o legatura cu mancarea, cei ce te servesc nu s-au spalat probabil niciodata pe maini si uleiul in care totul se prajeste probabil este la a 50-a runda de folosire.

Ceea ce te uimeste prima data este sa vezi cum in piete, sau pe tarabe langa gratare, carnea sta la soare, cu roiuri de muste ce sunt alungate de vanzatori cu un bat sau sunt lasate sa isi faca mendrele in voie. Langa carne, stau cartoane cu oua, care nu numai ca nu stau la temperatura optima dar probabil au parasit gaina de provenienta cu cateva saptamani inainte. De fapt, as vrea sa ma opresc un pic asupra acestui subiect. Aceste surse atat de importante de proteine si calciu, ouale, pot fi in aceeasi masura extrem de daunatoare pentru organism daca nu sunt consumate cum trebuie. Sau cel putin asa imi spuneau ai mei cand eram mic. Se pare ca lucrurile nu stau chiar asa. In Asia (in toate tarile in care am fost) regulile se aplica invers. Ouale nu trebuie tinute in frigider ci in soare, nu trebuie sa fie proaspete de maxim 48 de ore ci vechi de cateva saptamani sau chiar luni. Exista asa numitele century-eggs, o delicatesa chinezeasca, ouale respective fiind tinute ingropate in pamant cateva luni, albusul devenind negru iar mirosul insuportabil. Poti gasi oua de toate culorile, in functie de vechime. De Paste, de exemplu, am plecat in cautare vopselei pentru oua sau, de ce nu, unele vopsite de-a gata. Surpriza a venit prin faptul ca am gasit oua rosii (sau roz mai degraba) dar am aflat cu stupoare ca respectivele oua sunt vechi de cateva luni, sunt extrem de sarate si costa de cateva ori mai mult decat un ou proaspat. Cireasa de pe tort insa, este "balut"-ul. Acesta este o specialitate filipineza, constituita din un ou ce contine puiul ce inca nu s-a dezvoltat destul de mult incat sa iasa. Se sparge coaja, se soarbe lichidul din interior si se mananca puiul dinauntru cu totul.

Tot in Filipine se pot manca "One day chicken" care asa cum le spune si numele sunt pui in varsta de o zi, care se prajesc si se mananca in intregime (cu tot cu cioc si restul). De asemenea, se gasesc si tarabe ce vand inghetata cu diverse arome atipice (de ex. branza) in chifle de hamburger. Se mananca viermi imensi ce locuiesc in tulpina arbustilor din mangrove, am auzit si de niste chifle (siopao) specialitate chinezeasca ce sunt umplute cu carne (dupa spusele unui localnic de multe ori aceasta fiind de sobolan sau pisica), iar zaharul este omni prezent (am fost servit o data cu sunca prajita si ornata cu mult zahar ars turnat deasupra).

In Thailanda, de exemplu, o mare delicatesa sunt gandacii. Exista tarabe special amenajate unde in mici rafturi sunt pusi diferiti gandaci de diferite marimi, viermi si libelule. Intrebarea mea este, oare cum atat de multi europeni care sunt atat de preocupati de obicei de cine a pus mana pe mancarea lor sau pe unde a fost depozitata aceasta, mananca in numere atat de mari insecte despre care stiu cu siguranta ca s-au tarat prin cele mai murdare si infecte locuri?

Oricum, afacerea cu gandaci este extrem de profitabila pentru ca materia prima se gaseste peste tot in Bangkok iar cererea este ridicata intotdeauna.

Un alt fel de mancare ce mi se pare fascinant, provine din Hong Kong, dar a fost preluat rapid de celelalte tari din Asia, mai ales ca una din sursele principale de hrana este pescuitul. Vorbesc despre "dried fish", care asa cum ii spune si numele este peste pus in sare la soare pentru a se usca si astfel a rezista mai mult timp. Pana aici nimic ciudat. Nimic iesit din comun daca nu ai avut neplacerea sa stai intr-un loc in care cineva gateste asa ceva sau, este depozitat. Mirosul este pestilential, iti face stomacul sa se intoarca pe dos instantaneu, cred ca poate fi folosit ca arma de vreun stat mai sarac, putand sa rapuna un om sanatos instantaneu. Pe mine cred ca m-a oripilat cel mai rau din toate experientele gastronomice avute pe aici. Evident, nu numai pestele se usuca ci si caracatite, creveti si in general cam tot ce inoata.

Se gasesc de asemenea: capete de pesti, capete de creveti, capete de gaini, cozi, gheare si in general cam orice alta parte de animal pe care de obicei am evita-o in farfurie.

Bon apetit!

Rechin vs Om

Intr-un mic oras din Filipine, numit Donsol, un exemplar extrem de rar de rechin ce apartine speciei "Megachasma Pelagos" a fost vanat si mancat de un pescar. Pana acum au fost vazute decat 41 de exemplare ale acestei specii in intreaga lume. Descoperirea acestei specii este una dintre marile realizari moderne in domeniul marin, primul exemplar fiind descoperit in 1976 in Hawaii.

In Filipine, sute de rechini isi gasesc sfarsitul in farfuriile localnicilor, sau sunt exportati catre tari in care devin o delicatesa. De asemenea, coltii lor ajung suveniruri, la gaturile turistilor ce platesc cateva sute de pesos pentru a le obtine.

Desi unul din cei mai temuti pradatori de pe Planeta, rechinul, este pe cale de disparitie din cauza celui mai periculos pradator, Omul.

Jeffery isi gaseste sfarsitul in Filipine

Mai exact Pithecophaga Jeffery. Este vorba de cea mai inalta specie de acvila din lume, pe cale de disparitie, din care mai supravietuiesc doar 250. De fapt, doar 249 acum.

Una din pasarile de 1,20 metri si-a gasit sfarsitul in farfuria unui fermier filipinez, care le-a declarat politistilor ca a impuscat-o cu arma cu aer comprimat proprietate personala, dupa care a mancat acvila pe loc alaturi de prietenii lui.

Ramasitele pasarii au fost descoperite intr-un parc national datorita semnalelor emise de aparatul de monitorizare cu care aceasta era dotata. Acvila este protejata de legile filipineze si internationale, fiind totodata si simbolul national al statului din Sud Estul Asiei.

Fermierul a primit pedeapsa maxima cu inchisoarea pentru braconaj.

Metode de a scapa de serviciile secrete ep.2

In cazul in care va aflati in vizorul baietilor cu ochi albastri si ati urmat instructiunile din episodul 1, pentru a reusi cu mai multe sanse sa ii pacaliti, puteti apela la serviciile unuia din multele spitale legale sau ilegale de operatii estetice din Thailanda. Operatiile estetice de mare finete sunt atat de intalnite aici, incat la intrarea in tara ti se face poza, pentru a preveni schimbarea identitatii.
Dar, daca ati vazut filmul "Face Off" puteti apela la serviciile unui spital precum "Bumrungrad Hospital", care este o combinatie de spital si hotel de 5 stele, unde va puteti schimba sexul si implicit fata contra modicei sume de 5000 USD. In combinatie cu actele false de la punctul 1 aceasta masura ar trebui sa functioneze.
Evident, operatiile se pot face si contra unor sume mult mai mici, rezultatele fiind vizibile cu ochiul liber pe strazile Bangkokului: travestiti (ladyboys) care arata inca a barbati, sau cei care arata exact ca niste femei.
Deci, daca bugetul va permite puteti intra intr-unul din spitalele de mai sus aratand ca si Catalin Zmarandescu si puteti iesi aratand ca si Elena Udrea (sa zicem). Efectul va fi garantat, serviciile secrete fiind derutate.

Ce carti am mai gasit 2

De data asta la o librarie dintr-un mall din Bangkok. Pe langa obisnuitele titluri de calatorie, beletristica, istorie si altele, aici mai exista o ramura a literaturii, anume carti scrise de straini care au trait sau traiesc in Thailanda, cu o gama de subiecte ce variaza de la experiente in Bangkok Hilton (inchisoarea capitalei tailandeze) la aventuri cu fetele locului sau dupa caz cu fetele care inainte au fost baieti:

(Pe autor il cheama Pornchai... Porn este un nume foarte des intalnit in Thailanda)

Asta este una din preferatele mele:

Metode de a scapa de serviciile secrete ep.1

Daca sunteti urmarit de serviciile secrete, puteti da o fuga pe Khao San Road la taraba unor thailandezi extrem de simpatici care vand acte false de tot felul, evident personalizate. Nu exista document pe care sa nu il falsifice, sau cel putin asa se lauda. Permise auto, diplome de facultate, pasapoarte, permise de presa... clientul vine cu modelul, poza si numele iar ei vin cu produsul final. Asa ca daca serviciile secrete din... Republica Moldova va urmaresc (pt ca nu stiu cine altcineva s-ar lasa pacalit de actele respective) va puteti repezi pe strada mai sus amintita din Bangkok si puteti obtine alte placute de inmatriculare, ca sa zic asa, pentru viata dumneavoastra.

La cati turisti se inghesuie pentru a obtine acte false de tot felul, as putea sa trag concluzia ca ori exista foarte multi paranoici in Thailanda ori serviciile secrete sunt foarte active in aceasta zona.

Produsele finale arata cat se poate de veridic, doar seriile respectivelor documente tradeaza faptul ca sunt contrafacute.

Sincer, ideea de a obtine o legitimatie de presa cu ajutorul careia sa intru la concerte gratis, nu pare chiar asa rea...

Ce carti am mai gasit 1

Am gasit una din cele mai okay si bine aprovizionate librarii (cu titluri ce ma intereseaza pe mine) pe Khao San Road din Bangkok, strada preferata de back-packerii din toata lumea si in general de toti cei care vor sa bea cateva beri sau cocktailuri in galeata pe una din cele mai aglomerate si animate strazi ale capitalei tailandeze. Aici isi incepe aventura Leonardo di Caprio in "The Beach". Libraria este de fapt un magazin cu carti furate, uitate prin hoteluri de turisti sau obtinute prin tot felul de alte metode ilicite. Se poate negocia pentru carti, unele fiind extrem de vechi si intr-o conditie extrem de precara, altele fiind inca noi si sigilate.

Titlurile variaza de la carti de calatorie de la Lonely Planet, la carti de beletristica si altele. Evident, marea majoritate sunt carti despre Bangkok, sau cu aventuri de tot felul ale diferitilor turisti prin orasul mai sus amintit.

Am gasit, ca un cliseu, "The Beach" cartea, povestea aventurii lui Richard, care incepe pe Khao San Road si continua pe una din cele mai frumoase plaje din lume, tot in Thailanda:

Tot aici am gasit o alta carte a carei ecranizare a avut un succes imens, "American Psycho", film ce il are in rolul principal pe Christian Bale si este povestea unui broker de pe Wall Street care in timpul liber avea ca hobby sa omoare oameni in tot felul de moduri creative:

De asemenea, am gasit si o alta carte a unui autor preferat de-al meu, Irvine Welsh, care se numeste "Glue":

Deocamdata m-am rezumat la aceste carti si inca ma gandesc la o metoda de a le trimite in tara, pentru ca oferta pietei de carti din Asia este coplesitoare.

Evolutie vs Involutie

Evolutie... ce cuvant frumos si motiv de mandrie a rasei umane, ce scuza buna pentru toate greselile omului fata de natura si fata de ceilalti oameni. In numele evolutiei omul a distrus planeta care il gazduieste, popoarele s-au distrus unele pe celelalte. De aproximativ 100 de ani, incepand cu revolutia industriala, rasa umana a inregistrat anumite progrese incredibile. Omul a inventat tot felul de masinarii, a zburat in spatiu, a ajuns pe luna, a eradicat boli ce inainte faceau ravagii si in general a reusit sa creeze o noua lume mai buna, comparativ cu cea a secolelor de dinainte. Dar oare lumea in care traim acum este mai buna? Oare suntem asa de departe de Evul Mediu? A gasit civilizatia noastra raspunsuri pe care alte civilizatii ce au disparut de mii de ani nu le-au gasit? Oare chiar am evoluat?

Invatam la scoala ca incepand cu omul preistoric, care lega dupa caz, o piatra, o bucata de bronz, sau una de fier de un bat si vana cu ajutorul armei astfel obtinute, trecand prin era in care egiptenii, mayasii si incasii sau romanii construiau monumete si civilizatii incredibile si sfarsind cu noi, cei de astazi, am evoluat. Ca totul a avut o evolutie logica si ca noi suntem suma tuturor descoperirilor si celor intamplate de-a lungul milioanelor de ani ce au trecut de la aparitia omului pe pamant.

Din pacate, dovezile istorice ce ne-au ramas de la indepartatii nostri stramosi sunt insuficiente. Lipsesc perioade de mii si mii de ani din constiinta noastra istorica universala. Civilizatii intregi se poate sa se fi nascut si sa fi disparut in tot acest timp. De unde putem stii cat de avansati sau inapoiati au fost toti acesti oameni?

Nevoia noastra de logica ne impinge sa credem ca noi suntem varful de lance al rasei umane, ca suntem in punctul ei cel mai avansat, doar pentru ca stam in fata unui calculator, intr-un apartament la etajul 34 al unui zgarie nor, iar in garaj avem o masina care poate ajunge la 100 km pe ora in cateva secunde. Intr-adevar, putem ajunge dintr-o tara in alta mult mai usor, putem zbura, putem transmite ceea ce gandim in cateva secunde in orice colt al lumii prin puterea internetului. Informatia se raspandeste mult mai usor, mult mai multi oameni au acces la ea. Stramosii nostri aveau nevoie de zile sau poate ani pentru a ajunge dintr-un loc in altul, iar succesul calatoriei nu era intotdeauna garantat. O epistola era trimisa dintr-un loc in altul prin mijloace atat de incete incat pana aceasta ajungea la destinatar, mesajul devenea inutil.

Stramosii nostri mureau de boli pe care acum le putem vindeca doar prin ingerarea unei singure pastile. O constructie dura ani intregi si efortul miilor de oameni.

Dar totusi, civilizatiile trecute au construit piramide, au calatorit de la un capat al Pamantului la celalalt, au inventat calendare si au avut progrese tehnologice ce noua ne par imposibile, au fost capabili de opere de arta ce in ziua de astazi nu se mai creeaza.

Poate oamenii au fost intotdeauna capabili sa isi urmeze visele oricat de indepartate ar fi ele. Fie ca este vorba de zbor sau explorat oceane, sau spatiul cosmic, sau a comunica cu alti oameni de peste oceane, poate rasa noastra a avut raspunsurile pe care le cauta dintotdeauna. Iar aceste raspunsuri poate sunt chiar in fata noastra asteptand sa fie vazute si intelese.

Raspunsurile pe care le descoperim de 100 de ani incoace, de cand Watt a inventat motorul cu aburi marcand inceputul revolutiei industriale, sunt raspunsurile artificiale ale unor oameni care si-au uitat originile. Ne-am imbracat cu atata superficialitate, incat am creat masinile, ca o extensie a neputintei noastre, pentru a face lucrurile in locul nostru. Am ascuns problemele rasei noastre sub un covor global, care se destrama si de sub care acestea ies la suprafata. Uitam ca in ciuda faptului ca oamenii nu mai mor in Europa sau America de ciuma sau alte boli ale secolelor trecute, acum mor de boli ale noului secol, boli create tot de noi, prin produsele pe care le mancam sau gazele pe care le inhalam. Ca in Africa sau unele tari din Asia mor sute de mii de oameni de boli create tot in laboratoarele omului modern. Ca odata cu masinile si avioanele si produsele noastre artificiale distrugem lucrul cel mai important fara de care oricat de avansati am putea fi nu putem exista: insasi casa noastra, Pamantul.

Odata cu aparitia masinilor si avioanelor si a computerelor am creat si secolul vitezei. Cel in care nu ne mai oferim timpul necesar de a ne bucura de lucrurile ce ne inconjoara. Ne grabim sa prindem avionul, sau trenul sau taxiul pentru a ajunge dintr-un loc in altul, sa vizitam cat mai mult, sa facem cat mai multe poze, sa ajungem la cat mai multe intalniri, sa acumulam cat mai mult. Fugim incontinuu intr-o cursa fara sfarsit, al carei unic premiu este capacitatea noastra de a ne minti pe noi insine cat mai bine.

Poate ar fi mai bine sa privim in urma, fara trufia celor care au ajuns pentru prima data pe luna sau au efectuat primul drum cu avionul peste Atlantic. Sa privim in urma ca cei care au folosit masinile create pentru a se omori unii pe altii, ca cei care produc virusi mai mult decat produc remedii, ca cei care ii considera ostili pe cei pe care se asteapta sa ii intalneasca in calatoriile in spatiul cosmic si nu in cele din urma ca cei care isi distrug cu buna stiinta sistematic propria casa. Cum ne putem considera avansati, cand in fuga noastra pentru a acumula cat mai multe averi calcam totul in jurul nostru in picioare? Cum ne putem calca in picioare chiar pe noi insine? Cum putem crede ca suntem diferiti de stramosii nostri din Evul Mediu, acuzandu-i pe acestia de crime si razboaie, cand in ziua de astazi tortura a ajuns la metode extrem de rafinate, razboaiele lasa milioane de victime, noi virusi apar zilnic, dar in schimb am intrat in impasuri culturale si morale?

Ne hranim cu subcultura si cu operele stramosilor nostri, uitand ca si noi suntem capabili sa le urmam exemplul. Ne umplem atat de mult timpul cu lucruri neimportante incat uitam sa fim creativi. Sa facem ceva pentru noi insine si pentru cei de langa noi. Fugim de umanitatea noastra si incercam sa cream ceva artificial care sa traiasca in locul nostru. Vom ajunge precum oamenii din Wall-e, sa traim intr-un mediu complet articial, obezitatea noastra fiind purtata dintr-un loc in altul de o masinarie noi fiind scutiti de orice efort fizic. Ne vom uita la filme in loc sa traim si vom comunica exclusiv cu ajutorul computerelor in detrimentul contactului fizic. Planeta noastra va arata ca o imensa groapa de gunoi.

Partea trista dar si fericita in acelasi timp, este ca multi oameni realizeaza unde suntem ca si evolutie. Este trist pentru ca desi se trag semnale disperate de alarma, lucrurile continua sa evolueze in aceeasi directie, dar este si de bun augur pentru ca existenta unor oameni care sa realizeze punctul in care am ajuns, poate insemna salvarea pentru fragila noastra lume.

Evident, cel mai usor oamenii vor invata tot din propriile greseli. Asa s-a intamplat probabil si cu generatiile anterioare. Poate noi suntem cea mai importanta din cele de pana acum. Sau poate nu suntem. Poate suntem suma a tot ceea ce s-a intamplat, si poate am avansat cel mai mult comparativ cu civilizatiile ce au trait si au disparut pe acest Pamant. Dar cu siguranta, acum involuam. Iar greselile care ne vor face sa realizam din nou ceea ce suntem, de data aceasta vor fi catastrofale. Nici una din civilizatiile ce au existat inainte de a noastra, nu a supravietuit timpului. Trebuie sa folosim cunostintele acumulate, progresele tehnologice, puterea noastra de oameni moderni din nou in avantajul nostru. Sa raspandim informatia cu ajutorul internetului in toate colturile lumii si sa ajutam cat mai multi oameni sa isi descopere propriul adevar. Sa ne aducem aminte cine suntem si ce valori au stat la baza tuturor civilizatiilor indiferent de perioade istorice. Sa dezbracam de cat mai multe sensuri artificiale viata si sa realizam ca ne aflam de mult in ceasul al 12 lea al timpurilor noastre. Omenirea trebuie sa evolueze in sensul ei... uman.

Fill the cup

Exista oameni care isi cumpara bijuterii de sute de mii de euro. Sau telefoane mobile cu pietre de tot felul, yachturi, masini si haine in valoare de sute si milioane de dolari, euro sau orice alta valuta imaginabila.

Si exista copii ce mor de foame si pot fi hraniti cu cativa dolari pe saptamana.

Initiatorii programului "Fill the Cup" literalmente umplu cate o cana de mancare pentru copii din tari precum: Algeria, Burkina Faso, Congo, Etiopia, Gana, Kenya, Madagascar, Sierra Leone, Somalia, Columbia, Cuba, Peru, Afghanistan, Cambodgia, Myanmar, Filipine, etc. contra unor sume mai mult sau mai putin modeste donate de oameni din toata lumea.

De exemplu, cu 15 dolari americani, 10 copii pot manca o saptamana.

Site-ul organizatiei este www.wfp.org

Acolo se pot face donatii on-line si poate ca asa, cativa copii vor avea o sansa mai buna la viata si vor invata cate ceva despre speranta.

Marea depresie '09 - partea II

Asa a inceput povestea Marii Depresii.

Sub cortina de fier, viitorul nu arata deloc roz. Desi ii asteptau pe americani, romanii s-au trezit pe cap tot cu fratii nostri slavi din est, cei care in urma nu cu foarte multi ani violau femeile si parjoleau campiile mioritice.

Oamenii politici romani, desi pareau ca au facut un pas mic pentru aliati dar mare pentru poporul roman, au facut exact contrariul. Au aruncat Romania in una din cele mai negre perioade ale istoriei ei, nu numai pentru consecintele ei imediate, cat si pentru raul provocat generatiilor viitoare, rau care se vede si in ziua de azi si al carui sfarsit inca nu se intrevede.

Comunismul, adus de bratele puternice si pumnul strans al armatelor eliberatoare ruse, s-a instalat asupra minunatei noastre tari pentru urmatorii 45 de ani.

Taranii romani i-au asteptat in camp, cu paine si sare pe americani, in schimb au primit replica: "Davai ceas, davai palton" de la rusi. Intelectualii au devenit oile negre ale noului sistem, si asa tanara si fragila generatie de oameni care parea a se indrepta spre un viitor pozitiv si luminos a reintrat in conul de umbra al depresiilor si frustrarilor provocate de revenirea la statutul de colonie.

Noi, cei de astazi suntem produsul acelei generatii. Evident, avem intiparita si constiinta generatiilor de dinainte.

Suntem produsul unor generatii care au lasat frica si depresia sa le conduca viata, sa traiasca intr-un sistem al lipsei complete a libertatilor personale. Asa cum spune un mare contemporan, comunist de seama: "Propietatea e un moft" (Ion Iliescu). Timp de 45 de ani, poporul roman a dormit, visand la vremurile eroice de alta data, fara a incerca sa se trezeasca din cosmarul rosu. Tot americanii au fost salvatorii mult asteptati, cei care au intarziat sa apara, speranta noastra de peste ocean. Adanciti in propria depresie, am uitat ca salvarea trebuie sa vina tot de la noi. Am uitat ca singuri ne-am ingropat si tot singuri trebuie sa iesim la suprafata. De-abia dupa 45 de ani, timp in care alte tari se trezisera demult din uratul vis creat de Marx si Engel, romanii au ascultat indemnul din poezia lui Anton Pann : "Desteapta-te, romane!".

Tinerii de atunci, eroi anonimi, denumiti ulterior "teroristi" au hotarat sa se revolte impotriva mostenirii lasate de parintii si bunicii lor. Evident, revolutia a fost orchestrata cu ajutorul celor pe care i-am asteptat atata timp si ajutata de conjunctura internationala favorabila. Din pacate, respectandu-si sirul alegerilor proaste, cat si talentul de a uita imediat de lectiile oferite de trecut, romanii au ales iar comunismul. E adevarat intr-o noua forma. A democratiei. Ca un mar stricat ce la exterior arata apetisant, dar pe dinauntru este stricat, la fel si noul sistem ce se instala in Romania, ascundea un vierme. De fapt mai multi. Oamenii ramasi la putere erau aceiasi. Dupa 45 de ani de frustrare, lipsuri si depresii romanilor li se pregatea ceva. Au urmat mineriade, scam-uri nationale, dar si un vag miros de libertate. In acest context ne-am nascut noi, generatiile de azi. Noua speranta a micii noastre tari. Cei de la care se asteapta schimbarea.

Dar noi am fugit. Ne-am izbit de idealurile sfaramate ale parintilor nostri. De greselile lor repetate. De neputinta de a uita trecutul. Multi dintre noi au ales sa fuga in strainatate. Altii s-au inregimentat in randurile noilor uzine, corporatiile. E de ajuns o vizita in Pipera in orice a zi a saptamanii si muncitorii noii generatii, ce au schimbat hainele cu insemne comuniste cu noile costume business ale noului proletariat, va vor intampina cu zambete din masinile de serviciu oferite de noii stapani a destinelor noastre financiare. Multi dintre noi am plecat in tari in care se spune ca umbla cainii cu covrigi in coada, la capatul lumii sau mai aproape.

De mici, ne-am zbatut sa punem poduri peste groapa ce a capatat adancimi abisale, numita generation gap dintre noi si parintii nostri. Evident, exista parinti ce au inteles mai bine decat altii diferentele inerente dintre ei si copii lor nascuti intr-o noua lume. Totusi, nimeni nu a inteles atat de bine faptul ca noi nu vrem sa traim aici in aceeasi greseala pe care ei au acceptat-o timp de 45 de ani. De aceea fugim. De aceea emigram, ne angajam la multinationale si speram sa prindem un job in alta tara sau plecam la masteruri in alta tara. Normal, sunt si cei care raman si lupta. Cei care se trezesc in fiecare dimineata si isi spun ca o sa faca lucrurile sa mearga mai bine. Eu inca nu i-am cunoscut, dar sunt convins ca exista.

Au aparut generatii intregi de copii neintelesi. Ma refer la cei cunoscuti acum drept "emo" sau cei de dinaintea lor, sau cei ce vor urma. Nimeni nu vrea sa ii cunoasca. Sa inteleaga cum poate fi un copil de 15 ani deprimat. Atat de deprimat incat sa vrea sa moara. Intr-adevar, exceptand dramele normale ale unui adolescent, copiii care se nasc si s-au nascut dupa revolutie traiesc si dramele altora. Se lovesc de un trecut ce nu e al lor si ca de un zid de netrecut de resemnarea oamenilor de la care ar trebui sa invete totul despre aceasta lume.

In locul unei istorii prezentate obiectiv, cu bune si rele, vazute cu un ochi obiectiv, din care sa invete cum sa nu repete greselile trecutului, copiilor li se prezinta aceeasi eroi si faptele lor umflate cu pompa frustrarilor unor profesori care de mult ar fi trebuit sa iasa la pensie. In loc sa invete ce inseamna increderea in sine si lupta cu un destin nedrept, pe care trebuie sa-l schimbam, noi am invatat si invatam resemnarea. Poate aceasta este cea mai urata din toate lectiile. Ni se preda in scoli, sub forma "Mioritei", acasa cand auzim expresii ce contin: "Eh, ce sa facem...", "Asta e..." etc, etc. O vedem in ochii oamenilor pe strazi, in autobuze si peste tot. Sunt oameni ce au supravietuit unui cosmar lung de zeci de ani si se pregatesc de un altul ce a inceput de alti 20.

Bineinteles, sunt si oamenii care profita de aceasta resemnare. Sunt aceeasi. Ii vedem la televizor. Ii vedem sfidatori din spatele geamurilor fumurii, trecand in coloane oficiale in fata carora toti trebuie sa ne dam la o parte. Ii vedem cum ne-au otravit trecutul, prezentul si ne fura viitorul. Pe cei mai multi dintre noi aceste fapte ne umplu de ura. Din pacate, multi dintre noi ar face la fel daca ar ajunge acolo. Poate frustrarea multora provine tocmai din faptul ca nu sunt ei acolo unde se imparte osul cel mare.

Poate acest fel de a fi a ajuns sa fie scris in codul nostru genetic. Poate educatia noastra de acasa, oricat de buna ar fi, paleste in fata realitatilor cotidiene ce ne bombardeaza continuu de la primii nostri pasi independenti in lume. Si atunci ne resemnam. Ne dam seama ca niciodata nu va fi bine acasa. Si ca trebuie sa fugim. Sa nu traim acelasi cosmar pe care altii au fost obligati sa il traiasca. Dar atunci, inseamna ca ei ar castiga si ca noi am pierde. Poate ar trebui sa ne intoarcem acasa, sa invatam sa o iubim din nou, sa ii cautam partile bune si sa incercam sa o salvam.

Parerea mea este ca depresia este de bun augur. Cred ca ea are ca sursa nemultumirea unui individ fata de realitatatea in care traieste. As merge atat de departe incat sa spun ca ea este apanajul unui om inteligent. Sa fim nemultumiti, deprimati dar nu resemnati. Din depresie va veni si dorinta de a avea mai bine si poate asa ne vom mobiliza sa schimbam lucrurile. Sa fim inteligenti si sa realizam ca trebuie sa ne oprim din fuga. Sa le multumim celor de dinaintea noastra pentru greselile lor, pentru ca atunci cand lucrurile se vor schimba noi vom stii sa nu le mai repetam.

Suntem o generatie de deprimati pe care "Prozacul" ieftin vandut de oamenii nostri "puternici" de azi nu ne mai poate opri. Intr-o zi, ne vom destepta din nou si vom recapata fericirea pierduta.

Marea depresie '09 - partea I

Conform unor statistici neoficiale romanii sunt cei mai tristi oameni din lume. De fapt, nu e o statistica, ci doar o reclama la un produs pe care l-am uitat intre timp. Ideea este ca intr-adevar, romanii sunt prin definitie niste oameni deprimati.

Ar fi ciudat sa fie altfel, avand in vedere 80% din istoria noastra de 2000 de ani.

Totul a inceput oarecum prost, cu simpaticii nostri stramosi, dacii. Din vestigiile ramase de pe vremea acestora din urma, cat si a istorisirilor lui Herodot si Ovidiu, cat si a altora, stramosii nostri daci erau niste barbari petrecareti, cu bucati de vin inghetat in barba. Petrecerea lor s-a terminat odata cu atentia acordata de Imperiul Roman si iminenta re-educare a gintelor de daci prin naturalizare fortata. Nu o sa spun acum ca civilizarea populatiei autohtone, aparitia drumurilor pietruite si a apeductelor a fost un lucru rau. Singura problema cu aparitia acestora, a fost ca pentru constructia lor, dacii au trebuit sa renunte la petreceri si sa se apuce de carat pietre sub amenintarea permanenta cu rastignirea sau alte forme rafinate de tortura. Anii au trecut, si generatiile ce au urmat au imbinat laturile mostenite de la traci cat si cele mostenite de la romani. Asa au aparut as spune primii oameni deprimati. Aveau constiinta vietii fara de grija, cu ritualuri "barbare" inchinate lui Zalmoxes si betii apocaliptice, dar realitatile traiului intr-o colonie a Imperiului Roman.

In Evul Mediu, locuitorii plaiurilor mioritice au inceput sa isi cunoasca vecinii, fiind transformati in functie de zona in iobagi, serbi, slugi si servitori. Evident, au existat si oameni care au facut diferenta si nu ma voi referi aici la cei care ni se indeasa pe gat in scoala, eroii nostri traditionali priviti cu un ochi foarte subiectiv. Dupa parerea mea, Stefan cel Mare de exemplu era de fapt un om mic ce isi omora servitorii si boierii cu sange rece, sau isi folosea prizonierii pentru a ara campul de lupta (vezi Dumbrava Rosie). Nu o sa ii neg reusitele, fara de care poate nu am fi fost unde suntem azi, dar oricum nu pot fi de acord cu sanctificarea lui. Iata ca si in prezent in Moldova, alti oameni deprimati, la fel ca si cel mai de seama stramos al lor, isi ciopartesc nevestele, vecinii si animalele domestice la fel ca si Stefan acum 500 de ani.

Ma refer la cei care au ramas in istorie ca niste proscrisi, haiducii nostri, partea romantica a eroilor poporului roman. Cei care au luptat impotriva unui sistem din dragoste pentru cei din jur si s-au sacrificat pentru idealurile lor.

Istoria noastra tinde sa le minimizeze rolul in formarea Romaniei. Daca despre Stefan cel Mare si Sfant putem gasi carti si manuale dedicate aproape in totalitate, despre Horia, Closca si Crisan putem gasi doar cateva capitole. Pentru a reveni la subiect, cred ca depresia generalizata a romanilor are origini puternice in istorie, iar uitarea eroilor adevarati este unul dintre motivele importante.

Odata cu unificarea tarilor romanesti de catre Cuza a inceput perioada in care romanii au inceput sa isi recapete mandria. Dupa atatia ani de calcare in picioare repetata a egoului romanesc de catre rusi si turci, romanii au inceput sa isi gaseasca identitatea, reusind sa provoace chiar si rascoala de la 1907 luptandu-se impotriva unui sistem ce nu isi mai avea locul in noul secol.

Sub semnul regalitatii, romanii au luptat in Primul Razboi Mondial, au reusit sa recupereze Ardealul, sa realizeze Marea Unire si parea ca limita pentru generatia stra-strabunicilor nostri va fi cerul. Pentru mine, una din cele mai frumoase perioade din istoria noastra este perioada dintre cele doua mari razboaie. In perioada interbelica, Bucurestiul era micul Paris, nu micul Baghdad, oamenii aveau o viata cosmopolita, strainii nu ne ocoleau iar cafenelele cochete din capitala erau pline de oameni de cultura. Romania proaspat infiintata emana parfum de adevarata tara europeana cu puternice influente vestice.

Din pacate, odata cu Al Doilea Razboi Mondial, gena duplicitara a romanilor a iesit din nou la suprafata. Stiu, multi spun ca se numeste supravietuire. Totusi, strategia de a intoarce armele impotriva celor care pana in 1944 se numeau aliatii nostri nu pare cea mai corecta strategie. Alaturi de o Germanie care pierdea razboiul, viitorul nu nostru nu arata prea bine. Oamenii politici ai vremii au hotarat ca de partea victorioaselor armate americano-ruse, romanilor le va fi mai bine.

Cum am pus Romania pe harta

Sa fii patriot nu e lucru usor. Presupune foarte multe lucruri, in primul rand probabil sa iti iubesti tara. De iubit tara....eh, asta e alta poveste. Dar cu totii devenim patrioti de ocazie, printre straini, la meciuri de fotbal sau la o betie.

Combinandu-le pe cele de mai sus pe mine si cativa prieteni (si prietena) ne-a lovit spiritul patriotic la foarte mare distanta de casa.

Locul: o insula foarte mica din Filipine (Malapascua). Cand ajungi aici ai cu adevarat senzatia ca ai ajuns la capatul lumii. E o insula putin cunoscuta, are cativa kilometri patrati si drumul pana la ea e destul de lung. Dupa un drum de aproape trei ore din Cebu, am luat o barca inca jumatate de ora, si am ajuns in acest mic colt de rai. Populatia insulei face cinste poporului filipinez, cred ca sunt unii din cei mai okay oameni pe care i-am intalnit. Toata lumea zambeste, canta si se poarta frumos. Peisaje ca in wallpaperurile de la Windows, totul idilic. Si in acest peisaj, am avut surpriza sa descoperim, iata, o mica colonie germana. Locul in care am mancat probabil cea mai buna mancare din viata mea, era barul unui neamt, stabilit pe insula de vreo 11 ani. Se numeste Sunsplash. Pe langa mancarea buna, barul mai gazduia si un concurs intre reprezentantii tarilor care se nimereau sa ajunga pe acolo. Concursul nu ne-a pus prea multe probleme intrucat trebuia sa bem bere. Regula era simpla. Trebuia sa bem 15 pahare de bere in mai putin de 5 minute. La fiecare reusita, tara pe care o reprezentai castiga un punct si urca in clasamentul afisat pe perete. Dupa cateva beri de incalzire am hotarat ca macar asa ne putem ajuta tara si am procedat inspre inscriere. Am fost trei baieti implicati, si am reusit sa obtinem 2 puncte deoarece unul dintre noi a intampinat niste probleme tehnice si a renuntat aproape de final. Recordul obtinut de noi a fost 15 pahare de bere in 2:45. Iata dovezile:


BEFORE

AFTER

Si magarii se sinucid, nu-i asa?

Un magar deprimat din regiuniea Wenzhou din China s-a sinucis, aruncandu-se in gol in cariera de piatra unde era fortat sa care bolovani.

Filipine

Wow Philippines!

Acesta este motto-ul ministerului turismului din Filipine si unul din primele lucruri pe care le-am vazut in aeroportul din Manila atunci cand descindeam pentru prima data pe teritoriul acestei tari. La inceput nu are atat de mult sens. Iti zici doar ca e propaganda turistica. Doar ca, de indata ce ai trecut de punctul de control al vizelor si esti cu adevarat pe teritoriu filipinez lucrurile incep sa devina Wow.

Am trait in Filipine o perioada destul de indelungata de timp, devenind a doua casa pentru mine dupa Romania. A rezuma cativa ani in cateva cuvinte este extrem de greu, chiar si atunci cand traiesti intr-un loc in care lucrurile se intampla in ritmul lor obisnuit. Dar in Filipine lucrurile se intampla intr-un alt ritm. Intotdeauna am fost de parere ca anumite tari din Asia sunt atat de diferite de Europa incat par de pe alta planeta. Filipine nu face exceptie. De-a lungul timpului atat eu, cat si alti romani am incercat sa gasim similitudini intre Romania si Filipine. Similitudini sunt mai multe decat isi poate imagina cineva care nu a vizitat aceasta tara. In primul rand, religia. Filipine este singura tara majoritar crestina din Asia. 95 % din cei aproximativ 80 de milioane de oameni sunt catolici, restul musulmani. In al doilea rand, oamenii. La fel ca si romanii, de-a lungul timpului, filipinezii s-au vandut cam tuturor strainilor care le-au trecut pragul.

Primii, au fost spaniolii, care i-au convertit la catolicism, urmati de americani, cu un scurt intermezzo japonez dupa care au revenit americanii. Urmele sunt extrem de vizibile.

Spaniolii au venit in era marilor descoperiri geografice prin Magelan, reusind sa stabileasca un cap de pod extrem de puternic al catolicismului in Asia. Din nefericire pentru Magelan acesta a fost finalul carierei lui de explorator, cat si a vietii, intrucat s-a intalnit cu exceptia care confirma regula conform careia filipinezii erau toti usor de convertit, in persoana lui Lapu-Lapu, un erou local filipinez. Din punctul meu de vedere, cred ca Lapu Lapu a fost cam ultimul filipinez care s-a opus vreunei influente straine, urmasii lui neurmandu-i exemplul mai deloc.

Evident, spaniolii si-au adus aportul nu numai religios dar si arhitectural si lingvistic. In majoritatea oraselor pe care le-am vizitat se gasesc forturi si biserici de pe vremea spaniolilor. In Manila, Corejidor Island, pe care se gaseste o fortareata spaniola veche de sute de ani e unul din cele mai frumoase obiective turistice din capitala. In Cebu, al doilea oras ca marime din Filipine, se gasesc poate cele mai multe vestigii spaniole intrucat aici a debarcat Magelan acum aproximativ 500 de ani. Pentru mine, unul din cele mai frumoase locuri din Filipine este Puerto Gallera, un mic orasel construit de spanioli, pe malul marii. Lingvistic, influentele spaniolilor sunt nenumarate. De la nume, pana la numerale filipinezii datoreaza o mare parte a vocabularului lor spaniolilor.

Dupa iberici, au venit americanii. Insulele Filipine au fost cedate americanilor de catre spanioli in urma razboiului dintre acestia, alaturi de Puerto Rico, Cuba si Guam contra sumei de 20 de milioane de dolari. Pentru americani, razboiul s-a dovedit a fi inca o data o afacere extrem de avantajoasa, pentru ca, iata, dupa 100 de ani investitia lor aduce profituri imense. In Filipine, americanii au stabilit probabil cea mai mare piata de desfacere a propriilor produse. Intr-o tara cu 80 de milioane de oameni si poate cea mai mare densitate de malluri pe cap de locuitor din Asia, toata lumea cumpara ceva, cel mai probabil american. La inceput, filipinezii au luptat impotriva transformarii lor intr-o colonie americana, intr-un razboi de gherila ce a durat cateva zeci de ani si s-a soldat cu 1,5 milioane de victime. Urmatoarea etapa a istoriei tarii lor, i-a invatat pe filipinezi ca totusi exista variante mult mai rele de colonizare decat americanii, deoarece odata cu inceputul celui de-al doilea razboi mondial, au venit japonezii.

In timpul primei mele vizite in Filipine, in timp ce vizitam Subic Bay, locul celor mai acerbe lupte dintre americani si filipinezi pe o parte si japonezi pe cealalta in timpul marelui razboi, am vazut pe marginea soselei ca bornele kilometrice normale fusesera inlocuite cu unele negre ornate cu capete de mort. Curiozitatea m-a adus sa aflu ca aceste borne delimitau traseul drumului mortii, drum pe care l-au urmat prizonierii filipinezi si americani, manati din urma de prea putin prietenosii lor vecini japonezi. In urma acestui mars fortat marea majoritate a prizonierilor si-au pierdut viata(in numar de mii de oameni). Ocupatia japoneza reprezinta un capitol dureros pentru filipinezi si nu numai. In Hong Kong, japonezii au omorat in primele zile ale ocupatiei 300,000 de oameni. In Filipine, imperiul din tara soarelui rasare a lasat cicatrice adanci. Dupa ce au pierdut razboiul, japonezii s-au obligat sa repare raul facut. Aeroportul din Cebu, de exemplu, a fost construit de japonezi. Multe dintre sosele au fost construite tot de ei. Daca oamenii ce au suferit si au murit nu au mai putut fi ajutati, generatiile de filipinezi ce le-au urmat profita macar de pe urma acestui ajutor acordat de Japonia dupa razboi.

Dupa plecarea japonezilor in 1944, mai precis in 1946, Filipine si-a capatat independenta. O independenta care exista mai mult pe hartie. Americanii si-au construit aici cea mai mare baza din afara Statelor Unite, in Subic Bay, o baza de 60.000 de hectare. Au investit in infrastructura, sisteme medicale si de invatamant au sustinut sau nu politicieni. Evident, aici exista loc pentru multe discutii pro si contra. Influenta americanilor in general e buna sau proasta? Era mai bine pentru filipinezi sa ramana independenti dar fara investitiile facute de americani? Etc, etc, etc.

Parerea mea este ca filipinezii sunt niste victime ale conjuncturilor in care au fost aruncati de isorie. In primul rand, pe ei ca oameni ii caracterizeaza naivitatea. La varsta la care un european ajunge la maturitate si are tot know-how-ul lumii care il inconjoara, un filipinez inca se mira ca un copil atunci cand aude lucruri ce nu ii sunt familiare sau se supara tot ca un copil atunci cand nu ii convine ceva. Bineinteles, vorbesc despre populatia majoritara, nu despre cei cativa care au avut ocazia sa calatoreasca sau chiar sa studieze in afara propriei tari. Probabil ca daca istoria nu si-ar fi urmat cursul, si Magelan nu ar fi ajuns in Cebu, sau americanii nu ar fi construit mallurile, filipinezii ar fi fost unii din cei mai "frumosi" oameni din lume. Naivitatea lor nu e un lucru rau decat pentru ei insisi si asta doar datorita lumii in care traiesc. Daca civilizatia vestica nu i-ar fi atins, evident nu ar fi avut autostrazi si malluri si telefoane mobile si toate celelalte avantaje ale lumii moderne. Dar si-ar fi pastrat inocenta, si insulele filipineze ar fi fost un colt de rai unde oamenii zambesc si unde te-ai fi putut retrage macar o perioada departe de avansata lume moderna in care cei mai multi dintre noi aleg sa traiasca.

In schimb, o data cu venirea omului alb, au venit si problemele pentru filipinezi. Saracia aici este peste tot, este in fata si spatele mallului, sub poduri si pe poduri, in case si in sufletele oamenilor. In fata mallului "glamorous" vezi cocioabe care fac ca deodata Ferentariul nostru mult hulit sa devina cartier rezidential prin comparatie. Sub poduri exista o populatie, o alta lume, care isi duce veacul in case care stau atarnate deasupra apei. Dar cel mai dureros este sa vezi saracia din sufletele oamenilor. Mai bine spus nefericirea. Prin definitie, filipinezii zambesc. Si rad. Sunt niste oameni, sa spunem, voiosi. Dar daca ai ocazia sa cunosti doar unul ai cunoscut povestea aproape a tuturor. Ca sa intelegi cum sunt acesti oameni, trebuie sa iti imaginezi niste copii cu responsabilitati de adulti aruncati in lumea salbatica a capitalismului de dupa un regim dictatorial (cel al lui Marcos), in realitatile lumii asiatice. A trai in Asia, presupune din start mai mult efort decat a trai in Europa. Lupta pentru supravietuire este mult mai acerba. Sistemul medical este prost iar cel bun costa mult prea mult ca majoritatea populatiei sa aiba acces la el. Oamenii aici mor de boli care in Europa nu mai exista de multi ani. Filipinezii pe care i-am cunoscut (ma refer aici la cei care constituie majoritatea populatiei si nu la cei cativa imbuibati, pentru ca si ei ii au pe ai lor) au cam aceeasi poveste: isi doresc mai mult de la viata, dar nu au cum sa isi depaseasca conditia. Daca de exemplu in Romania, poti ajunge din inginer in aerospatiale taximetrist, sau din taximetrist doctor in biologie, in Filipine soarta oamenilor este scrisa de la inceput. Religia catolica, cea care le ghideaza viata cel mai mult filipinezilor spune ca avortul este interzis. La fel si metodele de contraceptie. Asa s-a ajuns ca fiecare familie (fara exceptie) sa aiba cel putin 3 copii. De cele mai multe ori 7. Asa se face ca sansele ca toti cei 7 copii sa aiba acces la educatie sunt minime. Sansele ca toti cei 7 copii sa aiba mancare sunt tot minime. De obicei, traseul fetelor din aceste familii este unul simplu. Majoritatea viseaza sa intalneasca un occidental care sa le ofere portita de scapare din lumea in care au avut nenorocul sa se nasca. Din pacate, majoritatea occidentalilor care vin in Filipine, vin din alte motive. Filipine este una din tarile in care turismul sexual se practica la cea mai mare scara. Prostitutia desi interzisa, este practicata organizat in orice oras, orasel sau insula, sub privirile ingaduitoare ale autoritatilor. Se face trafic de organe, exista foarte multe cazuri de pedofilie, dar nimeni nu se lupta cu adevarat pentru a opri aceste fenomene. Este o lume unde miracolele sunt foarte putine, daca nu chiar inexistente. Este o lume unde alegerea este deja facuta. Evident, nu toate femeile urmeaza acest curs. Partea ciudata a acestei tari este ca inca se afla sub semnul matriarhatului. Daca in cea mai mare parte a lumii barbatii fac regulile (cel putin teoretic) in Filipine femeile conduc. Si nu o fac din umbra. Presedintele actual este de fapt o femeie. Gloria Macapagal Aroyo. O mare parte din Senat este de sex feminin. Talk showuri conduse de femei. In familii, barbatii muncesc si femeile stau acasa.
De aici cred ca apare si fenomenul numit "lady-boys" sau mai pe romaneste, travestitii.

Am vazut mai multi in Filipine decat oriunde in alta parte in Asia. Sunt peste tot. Primii filipinezi pe care i-am intampinat la aeroport prima data cand am ajuns au fost niste travestiti. Sunt in baruri, pe strazi, in institutiile publice. Sunt machiati, imbracati in haine de femei, unii arata ca reprezentantele sexului slab, altii arata ca ceea ce sunt, niste barbati musculosi si barbosi in haine de femei. Mi-am salvat un prieten de cateva ori de la a face greseala de a confunda un lady-boy cu o femeie adevarata. Dupa un timp aici, ii recunosti imediat. La inceput insa, multi nu ii recunosc si se intorc acasa cu amintiri sa spunem, neplacute. Poate multi barbati isi doresc sa fie ca si consoartele lor, sa aiba acces la putere asa, poate e pur si simplu o deviatie, dar cert este ca in Filipine acesta este un fenomen ce a luat amploare la scara extrem de larga.

Evident, lucrurile nu sunt numai cenusii. De fapt, sunt destul de colorate. In Filipine este tot timpul sarbatoare. Fiecare oras este organizat in asa numitele barangays, un fel de cartiere de sine statatoare si fiecare barangay are o fiesta o data pe an timp de cateva zile. Asa se face ca aproape in fiecare zi ai ocazia sa vezi o discoteca ad-hoc organizata pe marginea drumului cu o stiva de boxe, muzica data la maxim, gratare incinse si filipinezi care canta si beau rom pana dimineata. Romul (Tanduay) si mancarea sunt grijile principale ale filipinezilor de rand. Exista tarabe cu mancare peste tot. Se vand one day chicken (care sunt chiar ceea ce le spune numele, pui in varsta de o zi, care se prajesc intregi si se mananca tot asa), balut (oua in care puiul a apucat sa se dezvolte), century eggs (oua vechi de cateva luni), dried fish (care miroase incredibil de urat), porci intregi la protap, dulciuri care au culori suspecte (mov, roz, verde). Mie personal mancarea filipineza nu mi-a placut atat de mult, pentru ca se foloseste extrem de mult zahar. Mi-a fost servita odata sunca prajita cu zahar topit deasupra. Afinitatea filipinezilor pentru mancaruri dulci este mostenita tot de la americani, numarul obezilor si diabeticilor fiind ca si in Statele Unite intr-o crestere continua. Berea locala, San Miguel, va ramane o amintire placuta, intrucat desi nu de cea mai buna calitate, dupa cum ii spune si sloganul ("Nurturing true friendships") a legat multe prietenii si le-a consolidat pe altele. Filipine este un party place destul de bun. Exista cluburi, baruri de tot felul, distractii pentru toata lumea.
Angeles City, de exemplu, un oras deloc al ingerilor, este un oras ridicat aproape exclusiv pentru distractia soldatilor americani veniti sa isi serveasca patria in Filipine. Cea mai mare baza a americanilor pe teritoriu strain se intinde pe 60.000 de hectare de la Subic Bay pana in Angeles City. Acest "Sin City" filipinez inseamna de fapt un cartier rosu intins pe marimea unui mic oras. Strada principala este strajuita de o parte si de alta de nenumarate go-go baruri, poti vedea barbati albi de 80 de ani la brat cu fete filipineze de 18 (sau poate 16??) ani, vanzatori ambulanti care iti ofera Viagra falsa, grupuri de travestiti, Tourist police care exista pentru a apara turistii beti de furia localnicilor pe care ii agreseaza, si asa mai departe. Insa Angeles City nu este cunoscut doar ca loc al placerilor de tot felul.

In 1991, aici a avut loc una din cele mai puternice explozii vulcanice din istoria contemporana. Atunci, vulcanul Pinatubo a erupt cu o forta greu de imaginat, explozia fiind vizibila din spatiu. Angeles City si Manila aflata la distanta de o ora si jumatate au fost acoperite de un strat de cenusa gros de cativa centimetri. Bucati de roca au cazut chiar si in Statele Unite. Aproape 300,000 de oameni au avut de suferit atunci. Astazi, craterul vulcanului poate fi vizitat, in centrul lui existand un lac adanc de 800 de metri cu o culoare de un albastru incredibil. Daca nu pentru placerile oferite de barurile din oras, macar pentru a-l vizita pe gigantul adormit Pinatubo, Angeles City merita vizitat.

Langa Angeles, in San Jose, in fiecare an de Paste, are loc un eveniment mediatizat pe tot globul. Dupa cum spuneam, filipinezii sunt extrem de religiosi. Atat de religiosi, incat unii dintre ei se lasa crucificati. Cuiele, crucea si spinii sunt cat se poate de reali. In alte orase, calatorul european poate observa uimit doar procesiuni de oameni care se autoflageleaza. Religia catolica ramane numitorul comun al majoritatii filipinezilor - 95%. Restul de 5 % sunt musulmani. Ca in orice alta tara, ca orice alta comunitate musulmana care se respecta si cea din Filipine are mica ei organizatie terorista care se lupta pentru... nu as putea spune exact pentru ce. Amanuntul amuzant este ca organizatia cu pricina se numeste "Moro Islamic Liberation Front". Mai pe scurt MILF. Asadar, sudul arhipelagului nu este cea mai buna destinatie turistica, desi luptele dintre fortele guvernamentale si MILF sunt umflate de presa, realitatea din teren nefiind atat de sumbra. Desi frumusetea insulelor din sud este de necontestat, siguranta fiind pe primul loc, intotdeauna pot fi vizitate orice alte insule din totalul de 7,102 pe care arhipelagul filipinez le are.

In general, oamenii viziteaza Filipine pentru a regasi acel sentiment de libertate pe care l-au pierdut in societatea occidentala. Daca unii vin aici pentru distractii de genul celor din Angeles City, cei mai multi vin pentru frumusetea naturala a acestei tari. Poti intalni oameni de toate nationalitatile. Poate cei mai multi, fac parte chiar dintre cei care au pus bazele societatii vestice. Cei mai multi sunt americani, urmati indeaproape de germani. Nemtii sunt probabil cei importanti investitori straini din Filipine. Au cumparat terenuri, case si resorturi. Au deschis baruri, restaurante si au intemeiat afeceri de tot felul. Una din cele mai cunoscute ramane cea a unui german din Moal Boal (Cebu), al carui motto este "Get High on Cebu" si al carui domeniu de activitate este organizarea de aventuri de tot felul, de la drumetii pe vulcani la rapel in jungla si rafting. Exista insule, sau sate in care populatia tinde sa devina majoritar germana. Desi si-au adus aportul cu varf si indesat la societatea in care au ales sa traiasca (in Moal Boal un german a construit o centrala hidroelectrica care alimenteaza intreg orasul) nici vecinii nostri cu ochi albastri nu au ramas neatinsi de adevaratul spirit filipinez. Am avut ocazia sa vad nemti sau americani care vorbesc tagalog (dialectul oficial filipinez) cursiv. Cei mai multi s-au casatorit cu localnice si deja poti vedea peste tot copii cu ochi albastri si piele inchisa la culoare.

Nu toti cei care vin aleg sa ramana. Insa cei mai multi isi doresc sa se intoarca. Este imposibil ca in toate cele 7,102 insule sa nu gasesti ceea ce cauti. Peisaje idilice, plaje pustii, pe care piciorul omului pare ca nu le-a atins, vulcani activi sau stinsi, jungla salbatica toate se gasesc in acest arhipelag. Traim intr-o lume in care strategiile de marketing si promovarea pot urca sau cobori valoarea unui loc sau al unui lucru. Daca tari ca Thailanda, Indonesia sau Malaezia primesc aproape toata atentia agentiilor de turism din vest, Filipine ramane o necunoscuta pentru cei mai multi dintre oameni. Poate promovarea excesiva a unui loc si valurile de straini care urmeaza nu sunt intotdeauna cele mai bune lucruri. Poate e mai bine ca unele locuri sa ramana cunoscute doar pentru cativa oameni, care sa se poata bucura in voie de ele. Dar poate este si mai bine ca din ce in ce mai multi oameni sa vada ca raiul poate exista pe pamant si este destul de usor accesibil. Poate este bine ca civilizatiile sa se ciocneasca in continuare. Nu toti vor trage intotdeauna cele mai bune concluzii. Multi vor crede incontinuare ca atunci cand un alt om pleaca capul in semn de respect, o face din inferioritate. Ca la un zambet poti raspunde cu o rautate. Ca si in acest secol, culoarea pielii poate fi o scuza pentru a trata oamenii cu superioritate. Intr-adevar, societatea moderna ne invata sa traim dupa reguli complet diferite decat cele dupa care se traieste in Filipine. Traim in secolul vitezei, traim dupa seturi de reguli concrete. In aceasta tara de la capatul lumii timpul are alta curgere. Aici ceasurile (chiar si unele din cele oficiale) sunt fixate cu 15-20 de minute in urma pentru ca filipinezii intarzie. Pentru ei nu exista graba. Nu exista reguli atat de stricte incat sa nu poata fi incalcate. Pentru cei mai multi calatori veniti din lumea civilizata, a trai aici poate insemna un cosmar. Oameni care nu ajung niciodata la timp, trafic in care nu se respecta absolut nici o regula, senzatia ca aproape totul se face dupa ureche. Totusi, intr-un trafic in care un sofer de pe meleagurile mioritice si-ar pierde sanatatea mentala instantaneu, nu am vazut nici macar o data un sofer nervos, cu atat mai putin o altercatie. La magazin sau restaurant, replica "Out of stock, sir" este intotdeauna insotita de un gest de parere de rau de cele mai multe ori sincer. Pe strazi copiii inca se joaca iar adultii canta. Sportul national al filipinezilor este karaoke.

Intr-o tara care nu a fost ocolita de razboaie si influente straine nu intotdeauna de bun augur, in care saracia se intinde ca o ciuma, devenind de la o zi la alta mai puternica, oamenii au totusi in continuare puterea sa zambeasca. Intr-o lume care si-a pierdut de mult inocenta, a mai ramas un colt in care oamenii inca au naivitatea unor copii. Probabil ca in curand si filipinezii se vor maturiza. Deja exista corporatii si zgarie nori, imbuibati care dezvolta proiecte imobiliare fara nici o noima, deja multi dintre tineri viseaza la telefoane mobile de ultima generatie si laptopuri, insa in acest arhipelag de 7,000 de insule civilizatia asa cum o cunoastem noi mai are pana sa se instaleze. Aici inca intalnesti oameni liberi.
Wow Philippines!