As the rush comes - Gabriel & Dresden

Veteran - Audio Bullys

Taxi driver

In orasul in care stam ne este imposibil sa ne deplasam altfel decat cu masina sau motoreta. Cele doua insule pe care se afla orasul principal si plajele sunt legate de doua poduri si se afla la distante mari una de cealalta. Cel mai la indemana ne vine sa ne deplasam dintr-un loc in altul cu taxiul. In Filipine, taximetria ca si orice alt serviciu se desfasoara haotic. Cele cateva sute de taxiuri ce se invart neobosite prin oras sunt organizate in cateva companii care teoretic au si un dispecer care insa nu prea vorbeste engleza (sau cel putin nu il poti intelege), de aceea de cele mai multe ori te bazezi pe opritul unei masini pe strada.

Hotelul la care stam are avantajul de a fi la cativa metri de plaja dar la destul de multi kilometri distanta de oras. Taxiurile care vin aici nu folosesc aparatul de taxat, invocand o varietate de motive si prefera negocierea directa. Piata este stricata de coreeni si americani, care fiind extrem de naivi (dar si bogati) platesc atat cat li se cere.

Intr-una din primele seri petrecute la hotelul mai sus amintit s-a ivit nevoia de a ajunge in oras. Am coborat si am gasit spre norocul nostru un taxi chiar in fata receptiei. Ne-am urcat si am inceput negocierea (fiind ajutat si de cateva cuvinte in limba locala), insa soferul taxiului nu se lasa de loc induplecat. Pretul cerut de el era exorbitant asa ca am hotarat sa coboram nu inainte de a-i adresa cateva injuraturi in romana. Am gasit un nou taxi dar povestea se repeta, cu o singura exceptie. In timp ce incercam sa obtin un pret mai bun de la filipinezul cu ochii rosii ce se afla in spatele volanului, pe geamul masinii aparu un cap (masina inca statea pe loc) de barbat ce se recomanda Tom. Vazuse tot chinul nostru de a gasi un taximetrist corect si ne dadu numarul lui de telefon spunandu-ne ca data viitoare sa il sunam si ca ne va lua o anumita suma de bani (suma corecta) pe fiecare cursa. Am notat numarul si am obtinut un pret corect si de la soferul masinii in care deja ne aflam, amenintandu-l ca daca nu scade tariful vom pleca cu Tom, colegul lui.

Ne-am amuzat copios pe drum pentru ca taximetristul incerca sa afle disperat prin statie cine este acest Tom si sa il parasca (folosea vocea unui copil la scoala care se tanguie ca i-a fost furat pixul) pe acesta din urma pentru ca strica piata.
A doua zi, ivindu-se din nou nevoia de a ajunge pe insula principala (in minte cu amintirea proaspata a nervilor facuti cu o seara inainte) ne-am adus aminte brusc de Tom.

Imi placuse abordarea lui si faptul ca mirosise foarte rapid o oportunitate. Am apelat numarul si mi-a raspuns o voce intrebatoare. I-am explicat cine suntem si de unde trebuie sa ne ia. Ne-a spus ca ajunge in 30 de minute. Am asteptat cele 30 de minute fara ca vreun taxi sa apara in fata hotelului. De notat este ca in Filipine oamenii intarzie cel putin 30 de minute atunci cand au o intalnire (de orice fel). L-am sunat pe Tom si acesta imi raspunde gafaind:
"Yes sir! I'm here at the main gate!"
"In how much time are you here?" il intreb
"2 minutes sir!"
Trec 10 minute si in sfarsit Toyota de pe care pica toate tablele apare in fata hotelului. Ne suim si intrebam de ce a durat atat. Ne spune ca traficul a fost de vina si il credem. Traficul in Filipine iti poate oferi multe surprize.

Tom arata mai degraba a copil (nu pare sa aiba mai mult de 17-18 ani), are un ochi destul de straniu plasat pe fata, haine foarte ponosite dar curate si este foarte vorbaret. Ne intreaba de unde suntem (cea mai intalnita intrebare pe acele meleaguri), cat stam si ce facem acolo. Ne povesteste ca de obicei are clienti straini pe care ii duce pe distante mari si ca de obicei ii duce pe acei straini unde au nevoie pe intreaga durata a sederii lor in respectivul oras (devenea soferul cuiva pentru cateva zile sau saptamani stabilind o suma fixa drept plata). Ultimul lui "deal" fusese cu niste americani pe care ii dusese peste tot prin zona, inclusiv la el acasa. Ne povestea foarte incantat de incercarea preparatelor traditionale filipineze de catre americani si de minunatul timp petrecut impreuna. Mi-a placut din nou faptul ca era intreprinzator, transformandu-si pana si casa in obiectiv turistic. Am ras cu pofta ascultandu-i accentul neobisnuit (ni se parea ca seamana cu Dracula):
"Yeees, so do you want to experiment coming to my house?"
Folosea tot timpul un "yeees" lung si grav ca de vampir si cuvantul "experiment" (in orice combinatie).

Am amanat vizita pe termen nederminat si l-am intrebat cateva lucruri despre el. Are doi copii si o nevasta care nu lucreaza (lucru destul de obisnuit in Filipine). Am retinut ca pe una din fetite o cheama Kisses.
Ajunsi la destinatie, in timp ce imi dadea restul, Tom imi spune ca ar vrea sa fie el cel care sa ne duca oriunde avem nevoie atata timp cat vom sta in acel oras si ca ii putem plati atat cat credem de cuviinta, promitandu-ne un serviciu ireprosabil contra acelor bani.
Intr-adevar cursele noastre zilnice le-am acordat aproape in totalitate lui Tom, in scurt timp ajungand sa ii cunoastem dramele si bucuriile zilnice (petreceam cel putin doua ore pe drum in fiecare zi, in masina lui). Cazul lui m-a impresionat pentru ca era unul dintre acei oameni ce isi dau seama de situatia in care se afla si de imposibilitatea de a ajunge undeva mai bine. Daca cei mai multi filipinezi se multumesc cu lucruri marunte si sunt fericiti in saracia lor, Tom realiza unde se afla si ca nu are cum sa evolueze. Nu era inteligent pentru ca mersese la scoala mai mult decat altii. Singura lui educatie ii era facuta de clientii lui (majoritar straini) de la care incerca sa absoarba cat mai multa informatie. Era mai mult vorba de o inteligenta nativa (si nu vorbesc de una erudita pentru ca d-abia putea sa incropeasca o propozitie coerenta) datatoare de adanci drame existentiale.

Cei mai multi filipinezi canta si zambesc sincer, nepasandu-le parca de faptul ca se afla pe ultima treapta a supravietuirii si ca mai jos nu ii asteapta decat moartea de foame. Tom insa filozofa pe tema faptului ca traieste intr-o societate in care nu poti fi mai mult decat ce te nasti a fi. Era constient fara sa fi depasit vreodata macar hotarele orasului ca in lume exista povesti de succes cu oameni care si-au depasit conditia. Oameni simpli care au ajuns doctori sau mari oameni de afaceri. Dar stia ca pentru un om ca el, nascut in una din cele 7000 de insule filipineze sansele de a insela destinul sunt destul de mici.

Am vazut in el un pic din drama oricarui inadaptat. Nevasta lui nu muncea dar ii cerea incontinuu bani pentru a juca carti. Traia in aceeasi casa cu soacra lui care avea o masina de karaoke (unde pentru cativa banuti puteai canta un cantec) in fata casei si cu cei doi copii si inca alte cateva rude. Casa (pe care am vazut-o ulterior) nu avea acoperis ci niste foi de tabla iar peretii erau facuti din caramizi de BCA tencuiti doar prin loc in loc. De multe ori ajungea sa doarma in masina din cauza certurilor cu nevasta pe tema banilor putini (desi muncea non-stop) si de cateva ori l-am salvat noi de la a-si pierde singura sursa de hrana (masina, pentru care trebuie sa plateasca o taxa zilnica pe care de cateva ori nu a avut de unde). Sotia lui il ameninta ca va pleca la Hong Kong in cautarea unei vieti mai bune si de cateva ori Tom, ajuns la capatul rabdarii ne spunea ca planuieste sa se sinucida.

Povestea lui ne intrista dar si amuza in acelasi timp. Tom era unul din cele mai aeriene personaje din peisaj (mai ametit chiar si decat mine). In cateva randuri si-a pierdut banii, odata picandu-i din buzunarul secret si odata fiind inselat de un travestit care dupa o cateva ore de mers cu taxiul lui il pusese sa opreasca si fugise in noapte. De fiecare data ne spunea povestea printre sughituri si de fiecare data ii spuneam sa aiba mai multa grija data viitoare. Era intr-un fel ca un copil (desi avea 29 de ani) cu responsabilitatile unui adult. Din exterior lucrurile pareau simple (pentru noi) dar il simteam ca uneori se sufoca din cauza problemelor. Il ajutam de cate ori puteam (nu numai cu bani dar si cu sfaturi) si cred ca a fost primul om in ochii caruia am vazut o sclipire de recunostinta adevarata, pura.

Am colindat drumurile in Toyota lui Tom in lung si in lat, timp in care lumile noastre au stat alaturi ca doua benzi de film ce trebuie montat. Imaginile au trecut de pe o banda pe alta, noi l-am invatat pe el despre E-urile cancerigene din mancare, igiena si alte lucruri venite din lumea civilizata iar el ne-a aratat copacii in care cresc banane, ne-a povestit despre serpi si aventuri in salbatica lui tara si a fost soferul nostru spre locuri in care am descoperit mici ramasite din paradisul pierdut. A fost martor la momente in care ne-am bucurat si la episoade triste (tot el ne ducea si aducea de la spital) iar noi l-am consiliat in perioadele lui grele sau am ras la episoadele lui amuzante.

Se zice ca relatiile cu oamenii din jur sunt unele din cele mai importante aspecte ale vietii noastre pe acest Pamant. Ca din ele se trage seva cunoasterii si ca asa vom ajunge sa ne stim mai bine pe noi insine. Ca trebuie sa dam curs oricarui fel de a interactiona cu cei din jur chiar daca este pentru 1 minut sau o viata intreaga. Am inceput sa cred mai ales dupa aceasta poveste cu Tom ca nici un fel de intalnie cu o anumita persoana intr-un anume moment nu este intamplatoare. Am invatat ca noi cei ce traim in lumea civilizata ne plangem prea mult si ca de cele mai multe ori cautam drame acolo unde nu sunt. Ca suntem surzi la povestile altora si ca incet incet devenim mult prea absorbiti de importanta propriei noastre persoane. Poate ar trebui ca in unele dimineti sa ne trezim si sa ne spunem ca nu suntem cea mai importanta persoana din Univers si ca ar trebui sa iesim pe strada si sa cunoastem un Tom. Poate ne va ajuta si poate il vom ajuta...

Sprit de vara - Sarmalele reci

You can't go home again - Dj Shadow

Otto's Journey - Mylo

Paper Planes - M.I.A.

Dubai Trippin'

In Dubai am ajuns doar pentru cateva ore si doar in aeroport. Acest minim contact cu lumea araba mi s-a parut cel putin interesant.
Bineinteles ca nu poti pretinde ca ai inteles ceva despre o anumita tara doar dupa ce ai vazut un aeroport dar in Dubai iti poti face o oarecare idee. Incepand de la documentarele de pe Discovery in care am vazut incredibilele lor proiecte de a-si mari teritoriul extinzandu-l pe mare si pana la cladirile inalte si pline de lumini artificiale ce au rasarit in mijlocul desertului si pe care le-am vazut din avion, oricine isi poate da seama ca avem de-a face cu o natiune parvenita care s-a facut cunoscuta prin opulenta.
Dupa cum spunea un prieten, in aceasta parte a lumii poti vedea arabi care se plimba cu Rolls Royce-uri cu extrem de multi cai putere si pe parintii lor ii poti vedea cum se deplaseaza cu doar o camila putere. Banii veniti extrem de usor din descoperirea comorilor subterane si din asocierea cu foarte intreprinzatorii americani, i-au catapultat pe purtatorii de turbane din Emiratele Arabe Unite printre cei mai bogati oameni de pe Pamant. Dupa cum stim cu totii insa, banii veniti usor dispar repede iar viitorul arabilor va arata probabil ca cel imaginat de George Clooney in Syriana: peste vreo 50 de ani se vor intoarce probabil de unde au plecat. Vor ramane fara petrol si vor redeveni triburi ce traiesc pe spatele unor camile.
Revenind la Dubai, imi amintesc reclamele vazute la televizor in Asia. Hoteluri de sapte stele in care o familie fericita isi petrece concediul in apartamente cu multe camere si este asteptata la intrare de o limuzina ce costa sute de mii de dolari. Se pare ca aici luxul s-a depasit pe el insusi. Oamenii vin aici pentru a da un sens averilor lor ce au capatat proportii incomensurabile si pe care probabil au senzatia ca nu mai au timp sa le cheltuie. Toate aceste lucruri le poti desprinde totusi si din simpla experienta de a te plimba prin aeroportul din Dubai. Avem in primul rand concursuri la care poti castiga urmatoarele:

Dupa ce rezisti tentatiei de a face cumparaturi de nu stiu cate sute de euro pentru a participa la tombola care te poate face fericitul posesor a unei masini de lux aproape la fel de scumpa ca si avionul cu care ai ajuns in Dubai, iti continui plimbarea si ajungi la "Palmierul de Aur":

Da! Acesta este exact ceea ce pare! Un palmier din lingouri de aur crescut in mod natural in mijlocul unui magazin de bijuterii!
Dar pentru a strabate drumul pana la mai sus amintitul copac, trebuie sa treci mai intai pe sub farfuriile zburatoare:

Si dupa aceea pe langa peretii cu modele arabe:


Dupa aceasta incursiune in ciorba culturala creata de arhitectii aeroportului, calatorul ajunge in aripa mai veche a cladirii unde este intampinat de un miros pestilential. Nu este vorba de vreo mare masa cu branzeturi frantuzesti mucegaite, ci de multi turisti de toate nationalitatile (dar in special arabi si indieni) care dorm linistiti si descaltati pe scaune sau sub ele, pe jos si de fapt cam pe oriunde apuca:




Nu in ultimul rand as vrea sa mentionez ceasurile Rolex din dotarea aeroportului:


Desi este un kitsch intins pe foarte multe hectare, acest aeroport macar nu te lasa sa te plictisesti. Totusi, inca nu sunt convins ca vreau sa vizitez Dubai-ul. Poate doar atunci cand zilele ii vor fi numarate si palmierul de aur va putea fi taiat si rupt in bucati.

Cocaine - Jj Cale

Larry, Helen si vulcanul

Helen isi parcheaza motoreta alaturi de celelalte trei, aflate pe veranda larga a casei joase in stil american.

"Hello Helen" o intampina Larry iesind cu un pahar cu picior inalt in intampinarea femeii. Bea acelasi vin rosu, californian, turnat dintr-o cutie patrata de carton, pe care il bea in fiecare zi.

"Hello Larry! I brought something from the Italians" ii raspunde ea intinzandu-i o cutie de carton in care se afla acelasi aperitiv italienesc pe care acestia il mananca de fiecare data cand se intalnesc.

"That's good, fuck!" vine raspunsul lui Larry. "Fuck" este ticul verbal pe l-a dezvoltat de-a lungul timpului si pe care il foloseste in orice propozitie indiferent de natura ei.

Larry are 45 de ani si vine din Canada. Este pe jumatate pakistanez, mostenire care se vede mai ales in culoarea pielii avand aspectul unei victime a exploziei unui tuci.

"This bloody heat is killing me! Thank God it rained a bit" deschide conversatia englezoaica ce are un puternic accent de Liverpool. Are 40 de ani, este inalta si cu trasaturi specifice tarii din care vine.

"I hate the fuckin' rain... It's full of mosquitos now, fuck. Kiki can you bring the fuckin' repellent from inside?"

Kiki este consoarta indonesiana a lui Larry. Traieste alaturi de el de ani buni. Vorbeste extrem de putin, fiind mai mult obisnuita sa-i asculte lungile povesti ale canadianului. Pleaca dupa dispozitivul de alungat enervantii zburatori dupa ce ne arunca un zambet si inclina usor din cap.

"Did you see the way we were treated by that daft cunt, Tom, at the office today?" veni intrebarea lui Helen catre Larry. Cei doi lucreaza la aceeasi firma ce intermediaza excursii din Europa catre Asia. Tom este seful lor.

"Yeah, i think next time i'm gonna put my fist in that fucker's face!". Larry conform propriilor spuse este extrem de agresiv. Atunci cand se enerveaza in timpul unei discutii, sare in picioare brusc si ridica vocea. Si de data asta puncteaza ceea ce spune cu o lovitura puternica in pamant cu una din cizmele lui de cowboy.

"He deserves that. We are people too, you know. And that John... He's having his tongue so far up Tom's ass... I think he's gonna get the next contracts..."

"John is a fuckin' cockroach. I'm gonna tell them! Next time they step on my nerves i'm gonna beat the shit out of them!"

Discutiile celor doi se invart in jurul acelorasi subiecte in fiecare zi. Colegii de munca si mai ales sefii. Ma intorc catre Larry si il intreb cum e de obicei vremea in Canada. Larry asteapta orice ocazie pentru a vorbi de Canada iar eu nu mai pot asculta discutiile despre firma la care ei lucreaza.

"Man, i used to drive huge trucks full of timber all arround Canada. It's a great country. I liked it the most in the winter. I was driving shitloads of wood through Ontario and arround the Big Lakes. Sometimes i drove for days and days on snowy roads and through cold as if hell frozen, fuck." Imi povesteste despre aventurile avute de-a lungul carierei lui de 20 de ani ca sofer de camion. Isi ruleaza inca o tigara imensa, care arata mai degraba ca tulpina unui arbore pitic, cu multe parti noduroase.

Povestea ii este intrerupta de venirea lui Kiki cu spirala careia ii da foc pentru a alunga tantarii.

"Hey Larry! I got a bloody good idea, what to do tomorrow! It's your 45th birthday and since you became such a coach potato, i thought i brought some adventure in your life. What do you say if we all go on a trip up the volcano tomorrow?"

"I'm not going anywhere tomorrow, fuck. I love sitting on my own porch and smoke. It's enough effort for me!"

"Come on! Don't be such a lazy arse bastard!"

"I'm not fuckin' lazy, i just like my comfort!"

"Come on, let's go Larry!" ii spuse si Kiki cu vocea ei soptita care de obicei era auzita numai cand era intrebata. Probabil perspectiva evadarii timp de cateva ore in afara perimetrului cartierului rezidential in care traiau ii suradea.

"Okay. I'll fuckin' go, as long as we don't have to climb rocks all day. How long do you reckon it takes?"

"Oh... About one, one and a half hours... Let's call the local agency and see what they say"

Helen suna la numarul salvat in memoria telefonului si afla ca plecarea in excursia de o zi se face la ora 5 de dimineata. Vom fi luati de acasa de o duba si dusi la poalele vulcanului de unde vom lua masini de teren care ne vor purta pana in locul de unde urcarea se face la picior.

"Bloody American Idol is about to start in five minutes. Let's go in... It's the semifinals... That black girl with the nice voice should go in the next round. I wanna see what she's up to!" Helen se ridica de la masa si se indrepta spre intrarea in casa. Atat ea cat si Larry sunt fanii emisiunii americane de descoperire a talentelor.

"What about you? Are you gonna join us tomorrow in our adventurous celebration? Are you up for a walk on the big sleeping giant?"

Ii raspundem ca da, dupa care ne cerem scuzele de rigoare pentru ca trebuie sa plecam spre casa. Afara este noapte si drumul prin pustia baza americana in care se afla casa lui Larry este destul de lung. Stabilim ca o sa ne vedem a doua zi dimineata pentru a pleca impreuna spre ceea ce promitea a fi o sambata extrem de interesanta. I-am lasat pe cei trei sa-si urmareasca emisiunea preferata si am plecat in noaptea calda ce se lasase peste Tropice.

A doua zi de dimineata sunt trezit de bubuituri puternice in usa. Sar din pat speriat, nestiind la ce sa ma astept.

Sunt intampinat de cealalta parte a usii de fata de djini malefic a lui Larry. Culoarea pielii lui ii arata originea pakistaneza, are capul complet chel si lucios si un cioc lung si subtire, iar in ochii lui negri ca smoala aproape ca poti vedea mici flacari care danseaza atunci cand se enerveaza.

"Wake up man! We were suposed to meet one hour ago, fuck. You overslept again. Come on, brush your teeth, we're waiting for you outside."

Afara sunt intampinat de cea mai haioasa echipa de exploratori. O englezoaica, un canadian-pakistanez, o indonesiana si un roman.

"Good morning! How are you today young man?" ma intampina Helen.

Plecam intr-un final catre vulcanul ce se intrevede amenintator in zare. Este cel care in urma cu 10 ani devastase cateva orase si fortase peste 300.000 de oameni sa isi paraseasca casele.

Duba ne duce pana la poalele muntelui unde este un complex construit pentru clientii in marea lor majoritate coreeni. Aici se afla un restaurant coreean si magazine cu suveniruri ce au preturi exagerate special pentru turistii bogati veniti din aceasta tara.

De aici se inchiriaza masinile de teren cu sofer si ghid ce ne vor duce in inima vulcanului a carui marime este impresionanta.

La baza lui se afla si o baza a aviatiei militare. Aflam ca soldatii executa niste exercitii in cursul carora trebuie sa arunce in aer diferite cantitati de explozibil si ca inaintarea noastra este imposibila pentru urmatoarele ore.

"That's bloody stupid! Why didn't anybody tell us that before?" se precipita Helen.

"Listen man... We gotta get up on that mountain soon, coz i ain't got all day to spend here" ii spune Larry ghidului nostru care incearca sa-si gaseasca scuze pentru greseala comisa. Nu e nimic neobisnuit in aceasta parte a lumii ca agentiile de turism sa vanda bilete pentru anumite excursii chiar daca acestea nu se pot face.

Ni se ofera o plimbare cu masinile de teren pana la un lac din apropiere pana cand micul joc al soldatilor cu explozivii se termina. Lacul nu este atat de spectaculos, insa in apropierea lui descoperim o metoda mult mai interesanta de a omori timpul.

"Look! Some bows and arrows!" Larry intinde coarda unuia din arcurile gasite pe micul poligon artizanal si trage spre una din tintele din paie. Dupa cateva sageti aruncate spre tinta fara ca vreuna sa o si nimereasca, ne declaram batuti la acest sport si ne continuam asteptarea alaturi de cei cativa militari veniti sa-si ia micul dejun langa lac.

Intr-un final, micul nostru ghid nevorbitor de engleza ne anunta ca putem incepe drumul spre inima vulcanului. Ne suim cu totii in masina din care lipseste orice urma de comfort, ghidul se agata de o bara exterioara si pornim. Drumul ne duce prin rape cu unghiuri imposibile si peste pietre peste care doar rotile extrem de mari ale masinii in care ne aflam, pot trece. Trecem prin canioane in care nu putem vedea decat praf si vreo doua colibe din care ies cateva capete acoperite de un par stufos, specific populatiei bastinase. Aflam ca praful este de fapt cenusa vulcanica si canionul prin care trecem este sapat de lava. Inainte aici se aflau case si oameni.

"My arse hurts like shit, with all this bumps" se plange Helen dar in curand ajungem la destinatia noastra. Masina se opreste in fata unor bolovani imensi, de marimea unei case cu doua etaje. De aici, ni se explica prin semne, trebuie sa urcam pe jos.

"I hope it's not too far, fuck. How long is it to the lake?" intreaba Larry. Ghidul nostru este mic de inaltime, negru si nu intelege absolut nimic din ce ii spunem.

Porneste fara o vorba inainte. Urca si coboara pietrele din fata noastra cu o viteza greu de imaginat. Ne face semn sa-l urmam. Urcam pe cursul unui rau ce se scurge cu repeziciune printre peretii canionului. Ne uitam uimiti la finetea pe care natura a avut-o atunci cand l-a creat. Pare taiat cu bisturiul.

"This is not fuckin' natural! This has got to be man made! Look at the walls. The cut is perfect, man!"

Ne continuam drumul peste bolovani imensi pana ajungem in fata unei paduri tropicale. Copacii crescusera dupa trecerea marii de foc cu zece ani in urma. Mergand pe cursul raului suntem curand inconjurati de vegetatia luxurianta. Firul apei se ingusteaza si pe stanga si dreapta sunt numai palmieri, liane si tufisuri de un verde intens.

"It looks like The Lost World! spune Larry.

Intr-adevar, te astepti ca dupa orice coritura a drumului sa apara un dinozaur. Totul arata ca la inceputul lumii. Pare ca nici un om nu a mai trecut vreodata pe acolo. Ideea imi este repede infirmata.

"Hello!" se aude de peste o mica culme ce se afla in fata noastra. Helen pe care o vedeam acum in fata il saluta pe ghidul unui grup de aproximativ de 50 de coreeni. Acestia trec unul in urma celuilalt formand un sir ce pare sa nu se mai termine. Sunt numai barbati, imbracati total atipic pentru o aventura pe vulcan: au pantaloni eleganti si pantofi in picioare si nelipsitele lor sepcute cu mesaje sau imprimeuri stupide. Dupa ce intr-un final putem trece Larry il intreba pe ghid:

"We're walking for about one hour and a half already. How much more untill the top?"

Ghidul se multumi se zambeasca si sa ridice din umeri. Larry ii explica prin semne ce vrea sa afle.

"Two minutes" raspunde. Ne uitam uimiti unii la ceilalti.

"Two minutes? intrebam

"Two hours" raspunde calauza noastra.

"Two minutes or two hours?" ne scandalizam noi.

"Yes" ne raspunde ghidul si pleca mai departe.

Il urmam amuzati si ne afundam si mai mult in canionul plin de verdeata ce acum se casca cat vedeai cu ochii. De notat este ca nu urcam pe vulcan ci mergeam direct de la exterior la interior. Drumul urca foarte putin.

"It fuckin' started to rain!" mormai Larry. Cerul fusese acoperit de nori grosi pana atunci si acum din acestia incepuse sa cada o ploaie marunta si deasa. Acum aspectul de lume a dinozaurilor era complet.

"I told i don't want to walk all day! Now the fuckin rain started too!"

"Oh calm down Larry!We're gonna be there soon!" raspunse Helen.

"It's already two hours..." mai mormai Larry.

Oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Suntem uzi pana la piele si pana la circuitele camerei foto. Dupa aproape jumatate de ora, ploaia se opreste si iese un soare puternic care ne incalzeste instantaneu. Caldura puternica aproape ca ne face sa picam din picioare. Intalnim un mic camping aflat la umbra unor copaci. Aflam ca aici se afla locul in care poti ramane peste noapte daca vrei sa petreci mai multe zile in craterul vulcanului. Ne facem o notita mentala asupra posibilitatii de a reveni intr-o alta zi cu mancare, corturi si muzica. Suntem indrumati catre coama inalta aflata in fata noastre si ne urmam drumul. Urcarea este destul de greoaie. Este multa verdeata uda si panta este destul de abrupta. Dupa mai bine de 20 de minute ajungem extrem de obositi pe varful dealului. In fata noastra se afla unul din cele mai frumoase peisaje pe care le-am vazut vreodata. Craterul vulcanului arata ca o caldare in care se afla cea mai frumoasa apa pe care am vazut-o. Este de culoarea albastrului manastirii Voronet. Ne atrage ca un magnet. Fara nici un cuvant o luam la fuga in jos printre mici copaci si pietre. Ca niste copii mari si Larry si Helen alearga la vale spre imensul lac albastru.


Intram fara prea multe ezitari. Aflasem dintr-un articol citit pe internet ca lacul are o adancime de 800 de metri. Apa vine adusa printr-un tunel natural direct din mare si se amesteca in crater cu pietrisul care ii da culoarea incredibila. Apa este la fel de andanca in toate punctele lacului. Ma scufund apa rece si simt instantaneu puterea cu care aceasta incearca sa ma traga la fund. Daca apa sarata are proprietatea de a face sustine inotatorul, cea din acest vulcan se manifesta exact invers.

"It's awsome man!" striga Larry in timp ce calca apa langa mine. Ma decid sa inot cativa metri dar ma intorc rapid dupa ce simt un carcel cum imi strange muschii picioarelor. Apa din crater are un aer mistic. Te astepti ca o creatura ciudata sa iasa in orice moment din strafunduri. Povestea spune ca un singur inotator, din Olanda, reusise sa ajunga pana la jumatatea lacului. Aceasta era cea mai mare distanta parcursa inot de un om aici.

Ies din apa si ma intind la soarele amiezii ce nu mai ardea atat de puternic. Larry si Helen ies din apa si ei. Rad de parca ar fi de varsta noastra. Nu l-am vazut pe Larry niciodata asa de bine dispus. Canadianul constata ca nu are haine de schimb si decide sa astepte uscarea lor imbracat intr-unul din sari-urile roz ale lui Kiki. Ne amuzam copios pe seama lui. Ne tranteste un "fuck" si se intinde si el la soare.

Ghidul ne anunta dupa vreo ora ca e timpul sa plecam. O luam din nou pe drumul ce ne duce la masina care asteapta la distanta de aproximativ doua ore si jumatate. Pe drum discutam din ce in ce mai obositi dar cu buna dispozitie.

"I'm thinking to buy Kiki a house in Indonesia, man" mi se destainuie Larry cand ramanem un pic mai in spatele celorlalti.

"I'm saving money to buy a home for her and her family. They're so fuckin poor, man!

I'm actually planing to put her name as the owner"

Ii spun cerandu-mi scuzele de rigoare ca s-ar putea sa ramana fara casa si bani. E o practica destul de intalnita in Asia.

"It doesn't matter. I just wanna do it. And i don't think that Kiki would be that kind of person"

Ma uit uimit la Larry. Nu ii mai vazusem aceasta latura.

Ajungem la masina de teren ce ne astepta la intrarea in canion. Ne suim si pornim spre locul in care ne asteapta duba care ne va duce inapoi in oras. Pe drum observam flacari in padurea ce ramanea in spate.

"Man the fuckin jungle is burning" le striga Larry soferului si ghidului. Acestia nu schitara nici un gest.

"Your fuckin forest is burning down" tipa canadianul iar la cei doi. Acestia se uitara in urma si ridicara din umeri. Probabil era ceva obisnuit. Drumul se termina odata cu ajungerea la complexul coreean. Ne urcam in duba si plecam spre casa.

"Let's stop at the Italians and grab a bite" zice Helen.

"That's a fuckin good idea. I still have some of that fuckin californian wine. Oh... and there's..."

"There's American Idol tonight. It's the double treat... They're gonna show an extra hour!" spuse entuziasmata Helen.

Noi ne decidem sa nu-i urmam. Cei doi trecusera unul prin 15 ani de heroina si celalalt prin 15 de cocaina. Nu era de mirare ca ajunsesera sa prefere astfel de emisiuni.

Raiders on the storm

Poveste din inima Siberiei

Cerul albastru era ascuns in spatele norilor grosi de fum. Reduta otomana se vedea in zare printre firele de fum care se ridicau ca niste stalpi din loc in loc. Mii de priviri erau indreptate catre fortul amenintator. Ploaia cadea necontenit transformand pamantul in care erau sapate transeele in fluvii de noroi. Picaturile se scurgeau de pe baionetele rusilor care, asteptau tacuti ordinul. Timur se infasura mai bine in mantaua lui de pe care straluceau epoletii aurii de capitan. Stranse cu putere manerul sabiei asteptand momentul in care prin simpla ridicare a ei, zecile de tunuri din bateria pe care o comanda vor dezlantui infernul asupra fortaretei turcesti. Totul este acoperit de tacere si parca insusi timpul a stat in loc.

Deodata linistea este sfasiata de zgomotul ascutit al fluierelor. Mii de voci rasuna intr-un singur glas si din transeele pline de noroi soldatii rusi isi incep marsul catre fortareata otomana. Sabia tinuta de Timur se ridica si coboara, moment in care tunurile aflate in stanga si dreapta lui dezlantuie iadul de foc asupra ienicerilor aflati in spatele zidurilor groase. Priveste cum camarazii lui se indreapta spre ceea ce pare a fi o noua victorie in fata Semilunei. Soldatii rusi inainteaza ca un zid, din spatele lor zburand obuze care sapa gauri adanci in peretii redutei.

Se pregatesc scarile pentru asalt si Timur comanda oprirea focului tunurilor. Isi duce binoclul la ochi si vede ca primul sir de soldati rusi se poticneste, de parca o mana invizibila i-ar impinge inapoi. Il incearca o usoara senzatie de neliniste si isi muta privirea asupra crenelurilor unde pana atunci nu vazuse pe nimeni. Sute de turbane albe cu insemnul rosu al semilunei varsa o ploaie de plumb asupra celor aflati la poalele imensei redute. Tunurile turcesti ascunse pana atunci incep si ele sa traga. Sangele incepe sa se amestece cu noroiul ce acopera tot campul de lupta. Obuzele pica si rup in calea lor maini si picioare, semanand panica in randurile rusesti. Inaintarea continua, soldatii fiind manati din spate de fluierele si urletele comandantilor. Cei care incearca sa fuga inapoi sunt impuscati de proprii camarazi ce au ordine sa opreasca tradatorii care isi pierd curajul de a infrunta barajul de foc al turcilor.

Mii si mii de oameni alearga spre intalnirea cu moartea. Atacul rusilor isi pierde din putere. Se ordona retragerea catre transeele acoperite de apa. Cei putini care reusesc sa ajunga inapoi sunt plini de sange si noroi si tremura in timp ce adrenalina fuge prin sangele lor facandu-i sa uite de ranile ce le umplu trupurile.

Linistea se asterne din nou asupra campului dintre cele doua armate, fiind intrerupta doar de strigatele fara de speranta ale cate unui ranit aflat in agonie.

Timur isi aprinde cu greu o tigara uda, incercand sa isi adaposteasca cremenea de ploaia neintrerupta si obligandu-se in zadar sa-si opreasca tremurul mainilor. Flacara se zbate la adapostul mantalei si aprinde foita tigarii din care se ridica un miros greu de mahoarca. Un suierat il face sa tresara si sa scape tigara intr-o baltoaca. Se ridica si se intoarce cu fata spre fortareata ce de-abia se zareste prin norii grosi de fum si ceata. Inca un suierat se aude si Timur vede cum unul din tunurile de langa el este spulberat intr-un nor de praf si aschii de lemn.

Linistea pare ca se sparge in milioane de particule, fiind imprastiata de suieraturi, obuze, urlete si trompete ce vesteau un nou atac. De data asta, turcii atacau liniile rusesti pentru a le da lovitura de gratie. Tunurile otomane le atacau pe cele ruse pentru a se asigura ca inaintarea ienicerilor este de neoprit.

Din transeele rusesti se aud zgomote disperate, comandantii incercand sa ii organizeze pe putinii supravietuitori intr-o defensiva disperata. Pustile incep sa scuipe gloantele prea putine pentru a opri marea de semilune ce amenintau sa acopere transeele. Baionetele turcesti se vad din ce in ce mai aproape. Timur isi pregateste revolverul si se uita catre camaradul lui de arme, cel care ii fusese alaturi de la inceputul razboiului. Iuri era un barbat inalt si slab, cu o piele nefiresc de alba. De fapt era atat de alba incat Timur se intreba daca apropierea inamicului o facuse sa capete asemenea paloare. Isi pregatira amandoi pistoalele, se privira in ochi si se asezara in tacere la adapostul catorva lazi ce adapostisera pana nu demult obuze.

Valul de turci se izbi cu putere de prea putina rezistenta ruseasca. Baionetele taiau in carne vie, iar in scurt timp ienicerii erau pretutindeni in transeele rusesti. Urmara lupte corp la corp, totul transformandu-se intr-o amestecatura formidabila de sange, metal si miros al mortii.

Timur si Iuri stateau ascunsi intre resturile tunurilor transformate acum in mormane de fier si lemn, asteptandu-si inevitabilul sfarsit. Se ascunsera sub trupurile catorva dintre tovarasii lor de arme, ce acum zaceau sfartecati si imprastiati pe toata colina pe care fusese instalata bateria. Sangele se scurgea de pe unul din trupuri pe fata lui Iuri. Deasupra lui era cel ce o data fusese un tanar corpolent pe nume Oleg. Iuri si Oleg venisera din acelasi sat fiind prieteni din copilarie. Desi vazuse multe grozavii de-a lungul campaniei in care fusese tarat cu forta, Iuri nu isi imaginase niciodata ca va trebui sa stea ascuns sub un camarad mort pentru a-si salva propria viata. Cu un urlet scurt se ridica in picioare si incepu sa fuga in josul colinei. Timur striga dupa el si vazand ca nu se opreste porni in josul colinei intr-o fuga nebuna incercand sa-si opreasca prietenul. Il zari pe Iuri in fata lui, la cativa metri departare. Il zari si pe turcul ce se asezase intr-un genunchi si pusese pusca la ochi cu gandul de a-l omori. Striga dar fara folos. Vazu parca in reluare degetul care se stranse pe tragaci si pe camaradul lui cum este oprit din fuga lui nebuna si aruncat in spate de o forta nevazuta. Simti o durere incredibila in umar. Se impiedica si cazu cu fata in noroiul lipicios. Simti gustul metalic al sangelui si incerca sa se ridice. Durerea era de nesuportat. Reusi sa se intoarca cu fata in sus chiar la timp pentru a vedea un soldat in uniforma rosie in al carui piept stralucea o semiluna, care ridica deasupra capului baioneta pregatit sa-i dea lovitura de gratie. Simti impunsatura si incepu sa urle.

-Timur! Timur!

Auzea o voce indepartata venita parca de nicaieri. Deschise incet un ochi si intreba:

-Am murit?

-Nu inca, mos nebun ce esti! Ai visat iar si ai urlat in somn! spuse vocea femeii care incepea sa se intrezareasca prin aburii somnului adanc in care Timur se zbatuse pana atunci. Il impungea cu lingura cu care mesteca in ciorba de pe foc.

-Ecaterina tu esti? intreba el confuz.

-Da, eu sunt. Nevasta-ta. Cine te asteptai sa fie? Iar turcii? Ai scapat de ei de jumatate de secol.

-Am scapat, dar inca imi bantuie noptile.

-Ridica-te din patul ala ca soarele a iesit de mult pe cer. Azi trebuie sa te duci la copca. Ai uitat?

Timur mormai ceva, in timp ce isi turna un pahar de vodca in cana de tinichea de la capul patului.

-Lasa sticla aia si du-te si trezeste-l o data pe Iuri si plecati... Eu am terminat de facut coltunasii astia pe care sa-i luati cu voi. V-am mai pregatit niste peste uscat si cate o bucata de pastrama. Du-te si in sat si mai ia niste sare ca am pus-o pe toata la borsul asta.

-Da, da... Ma duc acum. Mai lasa-ma cu sarea si borsul tau! spuse Timur in timp ce se chinuia sa scurga ultimii stropi din sticla de vodca. Isi trase pe cap caciula si se incalta cu greu cu imensele cizme din blana de urs. Se uita in jur si trase adanc in piept aerul familiar si cald. Aveau o casa mica, cu pereti albi, fara multa mobila. Era decat patul pe care il imparteau, acoperit cu o plapuma imensa care sa faca fata frigului patrunzator al noptilor de iarna. In colt era o vatra pe care o foloseau pentru caldura dar si pentru pregatirea borsului sau a coltunasilor sau a altor mancaruri pe care Ecaterina le gatea zilnic. In coltul vetrei statea un samovar imens in care se gasea tot timpul ceai proaspat, tare, care te putea incalzi imediat dupa o zi petrecuta in gerul Siberiei. Timur prefera totusi in locul ceaiului vodca, considerand ca taria era cel mai bun remediu pentru frig si cam pentru orice altceva. Acoperisul casei paraia sub greutatea zapezii, in unele nopti cei doi fiind treziti de zgomotele puternice, fiindu-le teama ca acesta s-ar putea rupe. Mirosul borsului de pe foc se imbina cu cel al lemnelor de brad arse in vatra si nasul lui Timur era gadilat de toata aceasta simfonie a simturilor.

Visarea ii fu intrerupta de Ecaterina:

-Daca nu te ridici sa pleci o data, o sa fac in asa fel incat sa gasesc un turc cu o baioneta care sa te fugareasca pana la copca de pe lac.

-Gata, gata! Am plecat... spuse Timur indreptandu-se spre mica usa pe care se chinui sa o deschida.

Zapada era inalta de peste un metru si fusesera nevoiti sa sape un fel de tunel prin care sa poata merge dintr-o parte a gospodariei in alta. Inchise usa in urma lui si infrunta frigul care ii patrunse instantaneu pana la oase. Tunelul ducea catre o dependinta a casei in care traia Iuri, vechiul camarad din razboi, acum un batran trist si singur ce isi ducea zilele ajutandu-i pe Timur si Ecaterina la treburile casnice.

Iuri fusese salvat in acea zi de catre Timur. Amandoi fusesera impuscati dar, cumva, Timur reusise sa isi salveze prietenul. Isi aducea aminte ca dupa ce il vazuse pe Iuri impuscat de catre soldatul turc fusese la randul lui lovit de un glont, strapuns de o baioneta dar, cu o vointa de fier reusise sa se agate de viata. Mai mult, se tarase pana la camaradul lui care zacea intr-o balta de sange si il acoperise cu propriul corp. Turcii obisnuiau ca dupa ce castigau o lupta sa cutreiere tot campul de lupta si sa infiga baionetele in cadavre pentru a se asigura ca nimeni nu a supravietuit. Asa se face ca Timur mai fusese injunghiat o data dar, isi salvase prietenul. Amandoi fusesera descoperiti de catre medicii militari rusi care venisera dupa respingerea turcilor. Erau plini de rani, de o clisa formata din noroi si sange si de-abia mai respirau. Avusesera norocul sa supravietuiasca dar si sa fie gasiti si trimisi la unul din spitalele de campanie. Timur primise ca recompensa pentru curajul lui deosebit o medalie inmanata de insusi Tarul Rusiei ce vizita spitalul militar in care acesta era internat. Medalia era principalul motiv de mandrie a lui Timur de-a lungul timpului. Era facuta din aur masiv si ii fusese pusa in piept pe patul de spital de catre cel mai important om din intreg imperiul. Se lauda oricui statea sa il asculte si ii arata cu mandrie decoratia primita cu zeci de ani in urma.

-Scoala-te Iuri! tuna vocea lui Timur deschizand usa micutei incaperi. Era o camera mica, in care se afla doar un pat cazon cu vopseaua verde cojita si o soba care imprastia o lumina difuza. Langa pat erau aruncate cateva sticle goale de vodca. Timur culese una in care mai era ceva lichid si lua o inghititura.

-Scoala-te o data! izbi patul cu piciorul, il zgaltai de cateva ori, dar nimic. Iuri dormea un somn adanc provocat de cele cateva sticle de tarie baute cu o seara inainte. Timur scurse cativa stropi de vodca in capacul unei sticle si i-l puse tovarasului lui sub nas. Nasul acestuia incepu sa se miste si cu un gest aproape inconstient Iuri intinse mana spre capacul cu vodca. Timur ii aplica o palma peste mana intinsa iar cel astfel trezit sari din pat ca ars.

-Da...da ... Sa traiti! Ordonati domnule amiral!

-Ti-am zis de o suta de ori. Nu sunt amiral. Sunt general. Vreau sa mi te adresezi cu "sa traiti, domnule general!"

-Sa traiti domnule general Timur! Ce ordine aveti?

-Trebuie sa mergem la copca si dupa aia mergem in sat dupa cumparaturi. Du-te afara si pregateste sania. Eu ma duc pana in casa ca am uitat ceva.

Pleca si tranti cu putere usa in urma lui. Cateva fire de zapada cazura in camera. Iuri se uita dupa barbatul inalt, inca puternic, cu barba ce demult fusese rosie si cu ochi albastri, cu caciula lui cu urechi si cizmele din blana de urs. Dupa ce acesta iesi, scoase o sticla de sub perna si uitandu-se satisfacut la ea, trase un gat puternic. Se infasura in suba lui groasa, stinse focul si iesi afara, unde se afla sania si cainii care dormeau ghemuiti unul in altul.

-De ce te-ai intors? il intreba Ecaterina.

-Mi-am uitat medalia. explica el

-Aah... medalia...

-Da! Cea pe care am avut onoarea sa o primesc de la insusi Marele Tar care...

-Stiu, stiu! Ti-a pus-o cu mana lui in piept ca recunoastere a curajului tau deosebit. Vezi ca e acolo langa samovar la locul ei.

Timur culese medalia cu atentie, o sterse cu un colt al rochiei inflorate a Ecaterinei si vru sa plece.

-Stai sa iti dau mancarea. Te rog, de data asta ai grija la copca. Sa te intorci pana la lasarea serii, ca am auzit iar lupii urland azi noapte.

-Da Katyuska! Oricum, lupii ar trebui sa stie mai bine decat sa ma atace pe mine. Am pusca cu mine...

-Nu e pusca. E o flinta ruginita. Oricum, ai grija te rog. Si nu uita de sare.

Timur lua desaga cu mancare, isi aseza decoratia de aur la locul ei pe haina groasa de blana si pleca.

Afara, Iuri se lupta sa inhame cainii la sania ce vazuse zile mai bune. Cainii erau la fel de batrani ca si stapanii lor, cu la fel de multe naravuri. Unul din ei abia mai vedea, altul era schiop, unul se revoltase impotriva inhamatului si fugea incercand sa-l muste pe Iuri. Intr-un final acesta reusi sa le puna harnasamentul si tranti si sculele de pescuit in sanie. Timur intra in locul ramas langa merinde si unelte si Iuri lua locul in picioare al celui ce conduce sania. Pocni din biciul lung si cei cativa caini urnira cu greu sania peste troienele din fata casei.

Totul in jur era alb. Parea un desert de zapada. Dune mari erau raspandite de-a lungul campiei cat vedeai cu ochiul. Natura parea impietrita. Linistea domnea peste tot, fiind tulburata doar de latratul cainilor, pocnitul biciului sau suieratul vantului. Crivatul batea din fata si in curand cei doi barbati aveau fetele acoperite de mici turturi. Iuri se incalzea luand cate o gura din sticla pe care o ascunsese la pieptul subei. I-o intinse si lui Timur, care dardaia in sanie incercand sa isi traga mai bine peste urechi caciula. Acesta lua sticla de vodca, o puse la gura si inghiti o mare parte din ea. Totul parca deveni deodata mai roz. Crivatul parca pierduse din putere si soarele cu dinti de pe cer incepuse sa incalzeasca fata uscata de timp a lui Timur. Se infofoli mai bine in haina si incepu sa viseze cu ochii deschisi.

Era inca pe front. Fusese scos din gramada de trupuri neinsufletite cu greu si doar datorita zelului unui sanitar tanar care se incapatanase sa gaseasca toti supravietuitorii macelului. El si cu Iuri fusesera dusi la spital, unde fusesera operati si pusi apoi sa se recupereze. Urmase o lunga perioada de asteptare in care noptile ii erau chinuite de zgomotele camarazilor muribunzi. Marea majoritate a celor ce intrau acolo ieseau doar intr-o cutie de lemn. Dupa spitalul de campanie fusesera mutati la altul dintr-un oras din apropiere. Acolo ajungeau doar cei care aveau sanse reale sa se recupereze. A aflat ca nu va mai fi trimis pe front, intrucat o data ce va fi pus pe picioare va fi trimis inapoi la Moscova pentru a se vindeca complet. Intr-una din zile a aflat ca ranitii din acel spital vor primi vizita Tarului si a altor generali si printi de la Moscova. Totul fusese spalat si aranjat pentru acea vizita. Bolnavii fusesera tunsi si barbieriti, totul era in perfecta stare. Tarul Alexandru I veni in vizita alaturi de Printul Bagration, comandantul fortelor imperiale. Desi fusese invins de Napoleon, tarul se arata foarte increzator in victoria Rusiei in conflictul cu otomanii si ii incurajase pe toti soldatii lui aflati pe patul de spital spunandu-le ca este o onoare sa fii ranit sau sa iti dai viata pentru Patria Mama. Timur il privise in ochi pe Tar atunci cand acesta ii prinsese in piept medalia pentru merit in lupta si vazuse forta si determinarea unui om ce conducea un imperiu. Cu aceasta imagine pleca cateva luni mai tarziu din spital. Convoaiele de raniti treceau prin Basarabia cu destinatia Moscova iar Timur il regasi pe prietenul si subordonatul lui Iuri intr-una din carutele ce faceau parte dintr-o asemenea caravana. Iuri ii jura pe loc ca viata lui ii apartine din acel moment, dat fiind faptul ca fara Timur ar fi fost mort de mult. Cei doi plecara spre Rusia amestecandu-se cu zecile de mii de soldati care se intorceau acasa. In drumul lor coloanele nesfarsite de soldati pradau cam toate locurile in care se opreau, ba mai mult, unii violau femeile pe care le intalneau sau chiar comiteau crime. Timur avand grad de capitan le interzisese celor care il insoteau sa se dedea la asemenea fapte insa, intr-un anume sat din Basarabia ordinul ii fu incalcat. Se oprisera pentru o noapte dupa ce mersesera cateva zile fara sa intalneasca vreo asezare umana, intr-un sat cu cateva case. Aici, el insotit de Iuri si alti cativa soldati se adapostira intr-un hambar cu gandul sa ramana peste noapte.

Dupa ce toata lumea adormise, usa hambarului se misca si in lumina slaba se prefigura un cap mic de femeie ce se uita speriata inauntrul hambarului. Unul dintre soldatii care dormeau intinsi pe fan auzind zgomotele se trezise si ii alertase si pe ceilalti. Fata intre timp fugise. Speriati soldatii se trezisera si plecasera in cautarea sursei zgomotului. Trantira usa la pamant si intrara in casa unde o gasira pe fata ascunsa intr-un colt. Timur ii urmase pe soldati si le ordona sa nu ii faca nici un rau fetei. Unul dintre ei totusi ii nesocoti ordinul si tabari asupra ei incercand sa ii smulga hainele. Timur avea cu el revolverul pe care il pastrase cu el chiar si in spital. Il ridica si trase. Corpul masiv al soldatului cazu fara suflare pe femeia aflata sub el. Ceilalti o ajutara sa iasa si Timur o lua de mana incercand sa o linisteasca. Afla ca o cheama Ecaterina. Se indragostise din prima privire aruncata in ochii ei negri si mari. A doua zi insa, fu anuntata plecarea mai departe catre Rusia iar Timur ca si ofiter al armatei imperiale nu putea nesocoti un ordin. Se desparti de Ecaterina cu promisiunea ca o va revedea curand.

-Domnule general Timur! Am ajuns la destinatie! striga Iuri.

Intr-adevar ajunsesera pe lacul in care erau taiate cateva copci si pe care alti cativa locuitori ai Petrovskai deja pescuiau. Timur si Iuri descarcara uneltele si proviziile si se indreptara catre gaura sapata in gheata.

-Buna ziua domnule colonel! se auzi vocea vesela a lui Andrei.

-General! Andrei Andreevici, Timur este general nu colonel, spuse Iuri.

-Da ma scuzati! Va salut cu respect! Cum va simtiti astazi?

-Ma simt destul de bine. Ai ceva de baut? veni raspunsul lui Timur.

-Mi-a pus nevasta-mea niste ceai cald.

-Nu pot sa beau ceai ca ruginesc. Unde e Ivan?

-Nu ai auzit de Ivan? Aseara se intorcea cam pe trei carari de la carciuma si pe la iesirea din sat a fost atacat de lupi. Nu i-au mai gasit decat caciula plina de sange.

-Ivan nu a fost niciodata genul foarte curajos. Nu e de mirare ca i-au venit de hac.

-Buna ziua prieteni! se auzi un glas puternic din spatele lor.

-Aaa... Buna ziua Piotr! Vad ca aduci cu tine vodca! raspunse Timur.

Piotr era fierarul din sat, cel care ii repara sania lui Timur. Era fiul batranului fierar din Petrovska care murise. Ii intinse sticla de vodca batranului cu decoratie in piept.

-Hmmm....E buna vodca asta! spuse Timur sorbind atent din cana de tinichea. V-am povestit vreodata cum am obtinut medalia asta?

Barbatii se uitara lung si ii adusera aminte ca auzisera nenumarate versiuni ale povestii, dupa care fiecare isi gasi o scuza si pleca la copca lui.

-Hai sa vedem ce peste punem astazi pe masa Iuri!

-Da domnule general!

Plecara amandoi spre copca unde intinsera undita cu fir lung in apa inghetata, si pusera doua mici lazi de lemn acoperite cu blanuri pe care sa stea. Frigul aproape ca le ingheta sangele in vine. Ochii le lacrimau de la viscol si picaturile nu ajungeau mai jos de ochi pentru ca inghetau. Facura focul cu cele cateva lemne pe care le adusesera in sanie. Cainii se ghemuisera unul in celalalt si dormeau. Incepura sa depene amintiri despre razboi intrerupte doar de smucitul unditei sau de o noua dusca de vodca. Incet incet, Iuri adormi ingropat in suba care il facea sa arate ca un urs. Timur se duse la copca, scoase firul, vazu ca nu este nici un peste prin in carlig si lasa undita sa alunece la loc. Mai lua o gura zdravana din sticla si pica pe ganduri.

Isi aduse aminte de Moscova. Era atat de departe in spatiu dar parca atat de aproape in timp. Parca ieri ajunsese in capitala imperiului in uniforma lui de parada, pe care stralucea mandra decoratia lui de aur. Lumea se schimbase de cand plecase el. Erau petreceri cum nu mai vazuse. Printi si printese, conti si baroni petreceau alaturi de alti printi din tari straine in salile de bal din capitala Imperiului. Lumea devenea cosmopolita si pentru un tanar venit de pe front cu o decoratie care sa ii recunoasca meritele, toate usile erau deschise. Fetele ii cadeau la picioare, era invitat la baluri si primise si o rasplata baneasca destul de consistenta pentru sacrificiile facute pentru tara. Insa mintea tanarului ofiter sau mai degraba inima lui, ramasese departe, intr-un sat pierdut de lume, in Basarabia. Hotararea de a se intoarce dupa Ecaterina o lua fara nici o ezitare. Se urca intr-un tren si apoi intr-o caruta, calari un cal slab si jigarit si intr-un final ajunse la poarta celei pe care cu ani in urma o salvase din mainile camarazilor sai de arme.

In curtea casei era o femeie tanara, cu parul negru impletit intr-un coc ce aducea aminte de o turta, imbracata in haine albe, curate. Ii vazu ochii negri si mari si o recunoscu. Isi marturisira dragostea unul pentru celalalt si Timur si Ecaterina plecara spre Moscova.

Firul unditei se zmuci cu putere si Timur se trezi din visarea lui. Scoase repede pestele care se zbatea in carlig si il arunca peste ceilalti in galeata.

-Iuri! Scoala-te! Cred ca am prins destul peste pe ziua de azi. Ce zici, ajunge de o ciorba?

-Ajunge. Mai e vreo picatura de vodca, domnule general?

-Betiv batran ce esti! Da, mai e! Uite ia-o... Dupa ce termini trebuie sa o luam spre sat. Avem cateva lucruri de rezolvat, batrane prieten.

Isi scoase medalia, se uita la ea, o sterse atent cu maneca si o puse la loc. Lua apoi galeata in care cei cativa pesti inca se zbateau apatic, o aseza in sanie si fluiera dupa caini. Nu primi ca raspuns decat cateva mormaituri adormite.

-Haideti o data javre puturoase! Incolonarea!

Incepu sa improste zapada in directia patrupezilor. Cu greu se trezi primul cel caruia ii lipsea un ochi. Le dadu si celorlalti de inteles prin cateva latraturi ca e momentul sa plece.

Iuri le puse haturile, stranse unelte si se imbarcara din nou in sanie. Timur isi aprinse o mahoarca pe care o tinea infasurata in hartie de ziar unsuroasa si care continea de toate, chiar si o bucata dintr-o talpa de cauciuc.

Ziua se apropia de jumatate si soarele stralucea pe cer in toata puterea lui, nereusind sa incalzeasca insa marea intindere alba a Siberiei. Lumina puternica ii impiedica pe cei doi sa vada exact drumul dar, cainii lor il stiau pe de rost, asa incat ajunsera in sat in scurt timp.

Petrovska nu era un sat mare. Era mai degraba un catun, aparut in urma descoperirii unei mine de diamant in apropiere. Ocnasii erau prizonieri de razboi sau criminali adusi de pe intreg teritoriul tarii. Mina era la cativa kilometri distanta iar detinutii erau tinuti sub supraveghere de paznici calare pe niste cai negri care scoteau rotocoale mari de aburi. Nu auzisera niciodata ca vreunul din prizonieri, chiar si din cei ce evadasera sa provoace vreo problema celor din sat. Localnicii se purtau bine cu ei, dandu-le mancare si apa iar ocnasii se abtineau de la nelegiuiri.

Casele din sat erau toate mici, cu exceptia casei cu patru camere a lui Fedor, evreul satului. El avea casa de amanet si brutaria. Mai exista si un bar in care Timur si Iuri erau clienti fideli si din care plecau spre casa intotdeauna spre seara abia tinandu-se pe picioare, cu fiecare ocazie.

Timur isi aduse aminte cum era satul cand ajunsese aici pentru prima data. Nu foarte multe lucruri se schimbasera. Era aceeasi ulita plina de zapada, strajuita de ambele parti de troiene imense. Casele se pierdeau si ele sub nameti, singurele semne care aratau ca acolo traiau oameni fiind rotocoalele de abur venit din hornuri. Fusese repartizat dupa cativa ani petrecuti la Moscova aici, in inima Siberiei, la Petrovska.

Ii spusese intr-o zi Ecaterinei ca trebuie sa isi stranga cele cateva boccele de haine pe care le aveau si sa urce in trenul care ii va duce in inima tinutului inghetat. Ii spusese asta cu emotie, nestiind daca Katyuska il va urma si va renunta pentru totdeauna la viata din marele oras. Era o femeie moderna, ii placeau plimbarile in parc sau cu trasura seara pe soselele principale. Acolo erau toti prietenii lor si toata viata pe care o construisera. Ecaterina accepta schimbarea si ii spuse ca daca l-a urmat departe de Basarabia ei natala, il va urma si mai departe chiar si in inima de gheata a Rusiei. Au urmat cateva saptamani de mers cu trenul si intr-un final Petrovska.

Aveau si un fiu, Nicolai, ce se nascuse dupa ce ajunsesera in Siberia. L-au crescut cum au putut mai bine, povestindu-i despre Moscova, despre razboi si ororile lui, despre tar si printi si l-au obligat sa citeasca. Cand a crescut destul de mare, Nicolai a plecat la Moscova pentru a studia la Academia Militara Imperiala. Venise noul razboi si fiul lor plecase pe front ca un tanar ofiter de cavalerie. Le trimitea epistole lungi, in care ii vestea de locurile in care ajunsese si de faptul ca este sanatos. La un moment dat, epistolele au incetat sa mai ajunga la usa lui Timur si a Ecaterinei. Au asteptat in zadar, iar dupa un an au aflat ca fiul lor cazuse pe unul din fronturile indepartate, ca murise ca un erou, intr-un atac fara speranta asupra unei garnizoane inamice. Vestea aproape i-a rapus pe cei doi. Anii au trecut si durerea a devenit surda. Poza lui Nicolai fu prezenta la toate mesele pe care Timur si Ecaterina le luau si la care intotdeauna erau asezate trei randuri de tacamuri. In inima lui Timur ceva inghetase o data cu acea telegrama galbena venita de la Moscova. Simtea parca gerul nesfarsit al Siberiei in chiar miezul inimii lui.

-Timur! Mergem direct la carciuma sau ne oprim intai la magazin? il intreba Iuri

-Du-te tu inainte la carciuma. O sa vin si eu imediat... Am ceva de rezolvat, spuse Timur mangaind medalia aurie ce ii trona pe piept.

-Dar unde te duci?

-Nu e treaba ta! Trebuie sa rezolv ceva si nu pot sa o fac decat singur. Du-te inainte si comanda o sticla de vodca. O sa vin si eu imediat.

Timur intoarse spatele si pleca pe ulita alba si in curand se pierdu in mijlocul vartejului de zapada. Iuri ridica din umar si deshama cainii dupa care impinse cu mana usa carciumii din care venea miros de mancare si se auzea muzica.

Strada se intindea inaintea lui, cu case pe stanga si pe dreapta, acoperite de tot de zapada, fiecare cu un mic tunel in fata usii. Vazu usa casei de amanet. Isi aduse aminte de momentul in care Nicolai se pregatea sa plece la Moscova. Nu aveau bani pe care sa ii dea pentru drum. Singura lor avere era insasi casa in care stateau. Ecaterina venise cu solutia salvatoare. Singurul lucru pe care il luase cu ea din Basarabia, singura ei legatura cu lumea si oamenii pe care ii lasase in urma era o bratara din aur pe care o mostenise de la bunica ei. Era singurul lucru material de valoare al ei, nu atat prin valoare lui in bani ci cat prin incarcatura emotionala pe care o avea. O preschimbase pe un pumn de ruble fara sa se gandeasca. Ii inmanase banii lui Nicolai si il dusera amandoi la gara.

Deschise usa pravaliei si intra in incaperea bine incalzita de o soba mare in care ardeau in voie cativa busteni mari. Fedor era in spatele tejghelei si isi freca mainile, la fel cum facea de fiecare data cand auzea clopotelul ce vestea un nou client. Avea o fata rosie, rotunda, capul chel si o burta mare pe care o mangaia mandru.

-Buna ziua Timur! Cu ce ocazie pe la noi?

-Am...aaa...am venit cu afaceri...

-Ai ceva de vandut? Poate sania ta veche? Sau poate niste peste uscat? spuse Fedor in timp ce scapa un ras sanatos ce zgudui incaperea.

-De fapt... am medalia asta... E de aur. Si e de la Tar...

-Da stiu povestea. Mi-ai spus-o de atatea ori. Da-mi medalia sa o vad!

Batranul o scoase din piept si i-o inmana cu amandoua mainile, tremurand. Fedor o lua nerabdator din mainile lui albe si reci. Se uita la ea cu atentie si il intreba:

-Esti sigur Timur? Ai ramas fara bani pentru vodca?

-Fedor lasa vorbaria fara rost si spune-mi cat valoreaza...

-Pai avand in vedere ca e veche de zeci de ani si nu e intr-o conditie prea buna, iti dau 100 de ruble pe ea. Ochii ii sticleau gandindu-se la afacerea pe care urma sa o incheie.

-Nu vreau bani. Vreau bratara aia! Aia de acolo!

-Vechitura asta? Dar pe asta nimeni nu a vrut sa o cumpere...niciodata. Nu te pot pacali chiar atat de rau. Uite ia bratara si inca 20 de ruble. Ce zici? spuse Fedor mangaindu-se pe burta cu mainile lui mari si unsuroase.

-Da...Accept. Da-mi-o o data, evreu pacatos ce esti!

Fedor ii dadu bratara ce statea aruncata intr-un colt si cele 20 de ruble. Timur iesi din pravalie fara vreun cuvant si porni pe ulita inghetata. Ajunse in fata carciumei si deschise usa. Il lovi aerul cald si muzica cantata de petrecaretii pusi pe distractie. Unii dintre ei dansau cazacioc si spargeau sticlele pe masura ce le terminau. Il zari pe Iuri la una din mese, rosu la fata ca un rac, cu doua sticle de vodca goale in fata.

-Iuri! striga el.

-Da Majestatea Ta!

-Esti beat... Toarna-mi un pahar de vodca si dupa aia pregateste-te sa mergem.

Iuri se conforma dar privirea ii ramase atintita asupra locului in care pana mai devreme se afla decoratia militara de aur.

-Aaaa.....regret sa va aduc la cunostinta, domnule general! Va lipseste medalia... spuse el incurcat.

-Da stiu. Am pierdut-o probabil in drum spre magazin. Am cautat-o si nu am gasit-o. Asta e... Nu e mare paguba.

Iuri ramase un pic in ceata la auzul raspunsului dar decise ca un pahar de vodca ii va clarifica gandurile. Turna in ambele pahare. Ciocnira si dadura lichidul pe gat.

-Hai sa mergem. In curand e noapte.

Iesira de la caldura dinauntru in gerul necrutator de afara. O rafala de vant il darama pe Iuri din picioare. Picase cu fata intr-un morman de zapada. Timur il ajuta sa se ridice, il aseza in sanie si lua biciul si pocni catre cainii care se incepura sa traga cu greu sania. Iuri dormea iar Timur mai pocnea din cand in cand din biciul impletit pentru a indemna cainii sa fuga mai repede. Satul ramase in spate, intunericul si linistea acoperind toata campia inghetata. Luna rasarise, forma ei de semiluna provocandu-i lui Timur amintiri neplacute. Totul capatase in jur stralucirea argintului. Batranul baga mana in buzunar si mangaie bratara pe care o impaturise cu grija intr-o bucata de ziar. In zare se vedeau ferestrele cu lumina galbena si calda a casei lui. Ecaterina probabil trebaluia prin bucatarie asteptandu-l. Deodata, simti cum sania se rasuceste si se trezi cu fata in zapada, cu Iuri peste el, pestele imprastiat peste tot si cainii schelalalind. Se ridica cu greu, incercand sa-si dea seama ce s-a intamplat. Iuri dormea in continuare acoperit de zapada.

-Trezeste-te prostovan batran ce esti! urla el catre Iuri. Acesta se trezi si incerca sa-si dea seama unde se afla.

-Am ajuns?

-Nu nu am ajuns! Ne-am rasturnat cu sania! Hai si ajuta-ma sa punem toate catrafusele la loc.

Se apucara sa stranga lucrurile si intr-un final pornira din nou spre casa. Ajunsera dupa cateva minute.

Iuri se apuca sa descarce sania iar Timur batu la usa. Ecaterina ii deschise, ca de fiecare data in ultimii 50 de ani. O privi. Era inca frumoasa. Pielea ei pe care timpul isi lasase urmele stralucea in lumina reflectata de zapada. Parul ce o data fusese negru acum era alb dar prins in acelasi coc ca atunci cand o cunoscuse. Statea la fel de dreapta si parea ca greutatea anilor si necazurilor nu reusisera sa o inconvoaie deloc. Dar mai presus de toate erau ochii ei negri. O privi si vazu acolo atat de multa caldura incat un strop ajunse la inima lui inghetata. Intra in casa, isi scutura zapada de pe haine, turturii din barba mare si stufoasa si baga mana in buzunar.

-Unde e medalia ta, Timur? intreba Ecaterina.

-Am pierdut-o Katyuska dar, nu e nici o paguba. Am gasit in schimb altceva.

Scormoni in buzunar dar nu gasi nimic. Cotrobai si in celalalt. Nimic. Simti un tremut neplacut in stomac, aceeasi neliniste pe care o simtise cu ani intregi pe front sau cand primise telegrama.

-Dar nu inteleg... O aveam chiar aici...

-Ce ai mai pierdut in afara de medalie?

-Bratara...am pierdut bratara! Am fost si am luat-o de la Fedor. O aveam in buzunar si am pierdut-o. M-am rasturnat cu sania aproape de casa si probabil ca atunci mi-a picat din buzunar...

Ochii lui erau scaldati in lacrimi. Nu il mai vazuse plangand de cand Nicolai plecase la Moscova pentru a deveni ofiter. De cand aflase de moartea lui nu mai afisase nici un sentiment. Il lua de mana.

-Hai sa iti pun un ceai cald cu lamaie din samovar. Acum l-am facut. Aseaza-te aici.

Batranul plangea in tacere...

-Timur... uita de bratara. Stiu ca ma iubesti. Asta conteaza.

El se ridica in picioare si iesi pe usa. O lua prin nametii de zapada inapoi catre locul in care sania se rasturnase. Nu se mai vedea nici o urma... Totul fusese acoperit de zapada. Pica in genunchi si incepu sa scormone zapada cu mainile. Simtea cum frigul il cuprinde si cum incet amorteste. Imagini si sentimente se perindau in fata ochilor lui. Frontul, camarazii, Ecaterina tanara, Nicolai cand flutura batista din trenul ce pleca spre Moscova, samovarul...

Pe colina din fata lui ceva sclipea in zapada. Ceea ce crezuse a fi bratara pierduta erau de fapt perechi de ochi ce lucea in intuneric.

Se auzi o impuscatura. Era din nou pe front? Il vazu ca prin vis pe Iuri, cu flinta la umar tragand dupa un dusman nevazut. Simtea baioneta turcului apropiindu-se amenintator de el. Isi duse mainile la ochi.

-Timur! Sa ne grabim spre casa. Ti-am spus ca am auzit lupii ieri. Daca nu se trezea Iuri sa vina cu pusca, acum... un fior rece o facu sa nu rosteasca si restul frazei.

-Hai in casa batrane prieten! Iuri il lua pe dupa umeri si cei trei se pierdura in noaptea neagra si rece a Siberiei.

Blinded by the Lights - The Streets

Fight Night

Vineri seara. Lumpinee Stadium, Bangkok. Lume din tot orasul si foarte multi straini vin sa vada cele mai importante lupte de muay-thai ale saptamanii. Localnicii vin ca sa parieze, turistii pentru a face poze si a vedea ce inseamna sportul national thailandez pe viu.

Muay-thai-ul este o forma de arte martiale ce a aparut cu multe secole in urma in Regatul Siamului, fiind introdus ca disciplina obligatorie in armata de regele Naresuan The Great. La inceputuri era considerat un sport extrem de periculos, singurele protectii fiind bucati de sfoara infasurate pe pumni (nu manusi ca acum).

Antrenamentele incep de la varste fragede (7 sau 8 ani), visul multor copii fiind sa ajunga sa lupte pe Lumpinee Stadium sau Ratchadamnoen Stadium, acestea fiind cele mai importante din intreaga tara.

Meciurile de muay-thai se disputa in 5 runde cu pauze de cate 2 minute intre ele. Inainte de meci luptatorii executa un dans numit wai-khru in care se aduce omagiul catre antrenorii fiecaruia dintre combatanti.

Fiecare participant poarta o bentita care se spune ca aduce noroc fiind in prealabil binecuvantata de un calugar.

Meciurile pe care le-am vazut aseara au fost destul de bune dar, main-eventul a fost dezamagitor. De fapt, daca nu mergi pentru a paria, mergi pentru atmosfera.

Lumpinee Stadium este exact cum imi imaginam un stadion de muay-thai. Lume multa, galagie, se fumeaza, se bea bere, totul acompaniat de muzica traditionala thailandeza cantata live, a carei ritm creste odata cu intensificarea luptei.

Spiritele se incing odata cu trecerea rundelor, in joc fiind pusi multi bani. In jurul ringului pe locurile cele mai scumpe stau de obicei strainii, localnicii fiind inghesuiti pe locuri aflate mult in spate si izolati cu cateva garduri de sarma.