Taxi driver

In orasul in care stam ne este imposibil sa ne deplasam altfel decat cu masina sau motoreta. Cele doua insule pe care se afla orasul principal si plajele sunt legate de doua poduri si se afla la distante mari una de cealalta. Cel mai la indemana ne vine sa ne deplasam dintr-un loc in altul cu taxiul. In Filipine, taximetria ca si orice alt serviciu se desfasoara haotic. Cele cateva sute de taxiuri ce se invart neobosite prin oras sunt organizate in cateva companii care teoretic au si un dispecer care insa nu prea vorbeste engleza (sau cel putin nu il poti intelege), de aceea de cele mai multe ori te bazezi pe opritul unei masini pe strada.

Hotelul la care stam are avantajul de a fi la cativa metri de plaja dar la destul de multi kilometri distanta de oras. Taxiurile care vin aici nu folosesc aparatul de taxat, invocand o varietate de motive si prefera negocierea directa. Piata este stricata de coreeni si americani, care fiind extrem de naivi (dar si bogati) platesc atat cat li se cere.

Intr-una din primele seri petrecute la hotelul mai sus amintit s-a ivit nevoia de a ajunge in oras. Am coborat si am gasit spre norocul nostru un taxi chiar in fata receptiei. Ne-am urcat si am inceput negocierea (fiind ajutat si de cateva cuvinte in limba locala), insa soferul taxiului nu se lasa de loc induplecat. Pretul cerut de el era exorbitant asa ca am hotarat sa coboram nu inainte de a-i adresa cateva injuraturi in romana. Am gasit un nou taxi dar povestea se repeta, cu o singura exceptie. In timp ce incercam sa obtin un pret mai bun de la filipinezul cu ochii rosii ce se afla in spatele volanului, pe geamul masinii aparu un cap (masina inca statea pe loc) de barbat ce se recomanda Tom. Vazuse tot chinul nostru de a gasi un taximetrist corect si ne dadu numarul lui de telefon spunandu-ne ca data viitoare sa il sunam si ca ne va lua o anumita suma de bani (suma corecta) pe fiecare cursa. Am notat numarul si am obtinut un pret corect si de la soferul masinii in care deja ne aflam, amenintandu-l ca daca nu scade tariful vom pleca cu Tom, colegul lui.

Ne-am amuzat copios pe drum pentru ca taximetristul incerca sa afle disperat prin statie cine este acest Tom si sa il parasca (folosea vocea unui copil la scoala care se tanguie ca i-a fost furat pixul) pe acesta din urma pentru ca strica piata.
A doua zi, ivindu-se din nou nevoia de a ajunge pe insula principala (in minte cu amintirea proaspata a nervilor facuti cu o seara inainte) ne-am adus aminte brusc de Tom.

Imi placuse abordarea lui si faptul ca mirosise foarte rapid o oportunitate. Am apelat numarul si mi-a raspuns o voce intrebatoare. I-am explicat cine suntem si de unde trebuie sa ne ia. Ne-a spus ca ajunge in 30 de minute. Am asteptat cele 30 de minute fara ca vreun taxi sa apara in fata hotelului. De notat este ca in Filipine oamenii intarzie cel putin 30 de minute atunci cand au o intalnire (de orice fel). L-am sunat pe Tom si acesta imi raspunde gafaind:
"Yes sir! I'm here at the main gate!"
"In how much time are you here?" il intreb
"2 minutes sir!"
Trec 10 minute si in sfarsit Toyota de pe care pica toate tablele apare in fata hotelului. Ne suim si intrebam de ce a durat atat. Ne spune ca traficul a fost de vina si il credem. Traficul in Filipine iti poate oferi multe surprize.

Tom arata mai degraba a copil (nu pare sa aiba mai mult de 17-18 ani), are un ochi destul de straniu plasat pe fata, haine foarte ponosite dar curate si este foarte vorbaret. Ne intreaba de unde suntem (cea mai intalnita intrebare pe acele meleaguri), cat stam si ce facem acolo. Ne povesteste ca de obicei are clienti straini pe care ii duce pe distante mari si ca de obicei ii duce pe acei straini unde au nevoie pe intreaga durata a sederii lor in respectivul oras (devenea soferul cuiva pentru cateva zile sau saptamani stabilind o suma fixa drept plata). Ultimul lui "deal" fusese cu niste americani pe care ii dusese peste tot prin zona, inclusiv la el acasa. Ne povestea foarte incantat de incercarea preparatelor traditionale filipineze de catre americani si de minunatul timp petrecut impreuna. Mi-a placut din nou faptul ca era intreprinzator, transformandu-si pana si casa in obiectiv turistic. Am ras cu pofta ascultandu-i accentul neobisnuit (ni se parea ca seamana cu Dracula):
"Yeees, so do you want to experiment coming to my house?"
Folosea tot timpul un "yeees" lung si grav ca de vampir si cuvantul "experiment" (in orice combinatie).

Am amanat vizita pe termen nederminat si l-am intrebat cateva lucruri despre el. Are doi copii si o nevasta care nu lucreaza (lucru destul de obisnuit in Filipine). Am retinut ca pe una din fetite o cheama Kisses.
Ajunsi la destinatie, in timp ce imi dadea restul, Tom imi spune ca ar vrea sa fie el cel care sa ne duca oriunde avem nevoie atata timp cat vom sta in acel oras si ca ii putem plati atat cat credem de cuviinta, promitandu-ne un serviciu ireprosabil contra acelor bani.
Intr-adevar cursele noastre zilnice le-am acordat aproape in totalitate lui Tom, in scurt timp ajungand sa ii cunoastem dramele si bucuriile zilnice (petreceam cel putin doua ore pe drum in fiecare zi, in masina lui). Cazul lui m-a impresionat pentru ca era unul dintre acei oameni ce isi dau seama de situatia in care se afla si de imposibilitatea de a ajunge undeva mai bine. Daca cei mai multi filipinezi se multumesc cu lucruri marunte si sunt fericiti in saracia lor, Tom realiza unde se afla si ca nu are cum sa evolueze. Nu era inteligent pentru ca mersese la scoala mai mult decat altii. Singura lui educatie ii era facuta de clientii lui (majoritar straini) de la care incerca sa absoarba cat mai multa informatie. Era mai mult vorba de o inteligenta nativa (si nu vorbesc de una erudita pentru ca d-abia putea sa incropeasca o propozitie coerenta) datatoare de adanci drame existentiale.

Cei mai multi filipinezi canta si zambesc sincer, nepasandu-le parca de faptul ca se afla pe ultima treapta a supravietuirii si ca mai jos nu ii asteapta decat moartea de foame. Tom insa filozofa pe tema faptului ca traieste intr-o societate in care nu poti fi mai mult decat ce te nasti a fi. Era constient fara sa fi depasit vreodata macar hotarele orasului ca in lume exista povesti de succes cu oameni care si-au depasit conditia. Oameni simpli care au ajuns doctori sau mari oameni de afaceri. Dar stia ca pentru un om ca el, nascut in una din cele 7000 de insule filipineze sansele de a insela destinul sunt destul de mici.

Am vazut in el un pic din drama oricarui inadaptat. Nevasta lui nu muncea dar ii cerea incontinuu bani pentru a juca carti. Traia in aceeasi casa cu soacra lui care avea o masina de karaoke (unde pentru cativa banuti puteai canta un cantec) in fata casei si cu cei doi copii si inca alte cateva rude. Casa (pe care am vazut-o ulterior) nu avea acoperis ci niste foi de tabla iar peretii erau facuti din caramizi de BCA tencuiti doar prin loc in loc. De multe ori ajungea sa doarma in masina din cauza certurilor cu nevasta pe tema banilor putini (desi muncea non-stop) si de cateva ori l-am salvat noi de la a-si pierde singura sursa de hrana (masina, pentru care trebuie sa plateasca o taxa zilnica pe care de cateva ori nu a avut de unde). Sotia lui il ameninta ca va pleca la Hong Kong in cautarea unei vieti mai bune si de cateva ori Tom, ajuns la capatul rabdarii ne spunea ca planuieste sa se sinucida.

Povestea lui ne intrista dar si amuza in acelasi timp. Tom era unul din cele mai aeriene personaje din peisaj (mai ametit chiar si decat mine). In cateva randuri si-a pierdut banii, odata picandu-i din buzunarul secret si odata fiind inselat de un travestit care dupa o cateva ore de mers cu taxiul lui il pusese sa opreasca si fugise in noapte. De fiecare data ne spunea povestea printre sughituri si de fiecare data ii spuneam sa aiba mai multa grija data viitoare. Era intr-un fel ca un copil (desi avea 29 de ani) cu responsabilitatile unui adult. Din exterior lucrurile pareau simple (pentru noi) dar il simteam ca uneori se sufoca din cauza problemelor. Il ajutam de cate ori puteam (nu numai cu bani dar si cu sfaturi) si cred ca a fost primul om in ochii caruia am vazut o sclipire de recunostinta adevarata, pura.

Am colindat drumurile in Toyota lui Tom in lung si in lat, timp in care lumile noastre au stat alaturi ca doua benzi de film ce trebuie montat. Imaginile au trecut de pe o banda pe alta, noi l-am invatat pe el despre E-urile cancerigene din mancare, igiena si alte lucruri venite din lumea civilizata iar el ne-a aratat copacii in care cresc banane, ne-a povestit despre serpi si aventuri in salbatica lui tara si a fost soferul nostru spre locuri in care am descoperit mici ramasite din paradisul pierdut. A fost martor la momente in care ne-am bucurat si la episoade triste (tot el ne ducea si aducea de la spital) iar noi l-am consiliat in perioadele lui grele sau am ras la episoadele lui amuzante.

Se zice ca relatiile cu oamenii din jur sunt unele din cele mai importante aspecte ale vietii noastre pe acest Pamant. Ca din ele se trage seva cunoasterii si ca asa vom ajunge sa ne stim mai bine pe noi insine. Ca trebuie sa dam curs oricarui fel de a interactiona cu cei din jur chiar daca este pentru 1 minut sau o viata intreaga. Am inceput sa cred mai ales dupa aceasta poveste cu Tom ca nici un fel de intalnie cu o anumita persoana intr-un anume moment nu este intamplatoare. Am invatat ca noi cei ce traim in lumea civilizata ne plangem prea mult si ca de cele mai multe ori cautam drame acolo unde nu sunt. Ca suntem surzi la povestile altora si ca incet incet devenim mult prea absorbiti de importanta propriei noastre persoane. Poate ar trebui ca in unele dimineti sa ne trezim si sa ne spunem ca nu suntem cea mai importanta persoana din Univers si ca ar trebui sa iesim pe strada si sa cunoastem un Tom. Poate ne va ajuta si poate il vom ajuta...