Moalboal

Tom ne astepta deja de vreo ora in fata hotelului. Ii spusesem sa vina sa ne ia la ora 6 dimineata fix insa era ora 7 si noi d-abia ne chinuiam sa impachetam ultimele lucruri. Urma sa parcurgem un drum de aproximativ 3 ore in partea sudica a insulei spre raiul scuba-diverilor din Filipine, Moalboal.
30 de minute mai tarziu am reusit sa ne aruncam lucrurile in portbagajul masinii rablagite a lui Tom si sa plecam. Fiind devreme am reusit sa iesim repede din oras. Au urmat unul dupa altul orase ale caror nume le-am uitat, organizate in municipalitati.


Pe masura ce timpul trecea, locurile pe care le strabateam se trezeau la viata. Tom facea slalom printre sutele de masini si motorete ce se ingramadeau fara sens pe benzile soselei. Ne explica pe masura ce inaintam despre organizarea administrativa a oraselor in Filipine si ne spunea pe rand numele acestora si cam ce e interesant de vazut in fiecare. Cu cat ne departam mai mult de Cebu, cu atat traficul se rarefia si jungla de pe marginea drumului devenea mai densa. Peisajul trecea incet de la cvasi-urban la exotic, locul caselor si cladirilor fiind luat de palmieri si vegetatie luxurianta.

Dupa aproape 3 ore am ajuns aproape de capatul sudic al insulei in oraselul pe care il cautam. De-a lungul drumului prafuit se aflau multe jeepney-uri, motorete si oameni intr-o permanenta agitatie insa nici un semn ca aceea ar fi o destinatie turistica. Arata ca orice alt orasel anonim de provincie din Filipine.
Tom ne spuse ca pentru a ajunge la Panagsama Beach (unde se afla resortul in care rezervasem un bungalow) trebuie sa parasim drumul principal si sa o luam pe un altul ce se intindea in dreapta. Dupa ce am parcurs si acest drum, am continuat pe un altul extrem de ingust (indicatie primita de la un localnic ras in cap, plin de tatuaje si de piercinguri) pe care masina de-abia incapea. Drumul (sau mai degraba ulita) era complet neasfaltat, prin jungla si foarte pustiu. Intr-un final am reusit sa ajungem la resort, cunoscut in intreaga tara mai ales datorita proprietarului neamt (probabil singurul om care vorbeste tagalog cu accent nemtesc) si a clubului "Planet Adventure" pe care acesta il conduce. Rafting, trekking, excursii pe vulcani si alte "distractii" extreme sunt in meniul clubului condus de german. Aici poti gasi biciclete de inchiriat, echipament de scuba diving si cam orice alt lucru de care ai avea nevoie pentru un rush de adrenalina.
Resortul arata exact asa cum ni l-am fi imaginat, bungalow-uri construite din bambus, cu un mic bar si un restaurant la intrare.
Ne-am asezat la una din micile mese ale restaurantului si ne-am comandat cate ceva de mancare si o bere rece in timp ce ne hotaram in ce fel ne vom petrece weekendul: explorat cu motoreta, rapel sau scuba?
La scurt timp si-a facut aparitia un barbat alb care, ne-am dat seama dupa cum vorbea limba locala cu accent german, era chiar proprietarul resortului. Ne-a salutat vesel si ne-a intrebat daca vrem sa ne inscriem intr-una din activitatile pentru a doua zi. Ne-a oferit si o harta a locului si chiar si o motoreta (de inchiriat, cu aproximativ 10 dolari pe zi) pentru a explora imprejurimile. Am acceptat fara sa ne gandim prea mult si dupa ce ne-am terminat masa, ne-am suit pe bolidul de 125 de cm3 si am plecat in necunoscut. Trebuie sa precizez ca desi numele "Panagsama Beach" sugereaza existenta unei plaje, am observat la fata locului ca de fapt ea nu exista. Povestea spune ca un mare taifun a suflat tot nisipul de pe plaja cu multi ani in urma, ramand numai bolovani si pietris.
Am aflat insa ca exista o plaja totusi, numita "White Beach", de care localnicii sunt foarte mandri, aflata la cativa kilometri distanta (aproximare filipineza). Dupa ce am vizitat o ferma de orhidee si alte atractii locale am plecat in cautarea plajei. Cu plinul facut (o sticla de Cola plina cu benzina, luata de pe marginea drumului) am inceput sa strabatem drumul intortocheat urmand indicatiile oamenilor din ce in ce mai rari pe care ii intalneam. Cei cativa kilometri pe care credeam ca ii vom parcurge in 10 minute ne dadeau de furca, pentru ca dupa vreo 30 de minute inca nu vedeam nici un semn ca ne-am apropia de vreo plaja. In stanga si dreapta nu aveam decat jungla, iar drumul incepea sa fie pustiu.
Intr-un final ajungem in fata unei porti, unde cativa filipinezi ne cer o taxa de intrare spunandu-ne ca am ajuns la White Beach. Am parcat motocicleta si ne-am trezit in mijlocul a ceea ce parea a fi un fel de picnic filipinez. Toti petreceau, fie mancand si band la mese improvizate sau alergand sau plimbandu-se pe plaja. Prezenta noastra a fost remarcata destul de rapid (eram singurii doi albi intre destul de multi localnici) si privirile incepusera sa se intoarca inspre noi. Ne imaginasem ca vom gasi aici macar cativa turisti, insa curand am realizat ca suntem singurii. Peisajul incredibil ne-a invins vagul sentiment de neliniste si am decis sa ramanem.

Am plecat atunci cand soarele se apropia de apus, amintindu-ne ca avem un drum destul de lung de parcurs prin jungla si ca ar fi bine sa ajungem la resort pana la lasarea intunericului.
Drumul de intoarcere:

Seara ne-am petrecut-o trecand dintr-un bar in altul pe mica ulita a carei liniste era tulburata de cativa turisti straini (englezi, germani)
Am intalnit si filipinezi fericiti:
A doua zi ne-am trezit devreme, hotarati sa ajungem la unul din cele mai cunoscute obiective ale locului, Kawasan Falls. Ne-am suit pe bolidul negru care ne astepta tacut in fata resortului si am pornit inspre mai sus numita cascada. Aflasem ca drumul are aproximativ 20 de kilometri si ca odata ajunsi acolo, trebuie sa parcam si sa urcam prin jungla pe jos.
Soseaua era destul de libera, linistea fiind tulburata doar de zgomotul tevei de esapament al motoretei. Din cand in cand un autobuz aparea la cate o cotitura, mergand cu viteza extrem de mare pe micul drum cu doua benzi.

Dupa un drum extrem de antrenant, descoperim micul complex de la baza muntelui pe care se afla Kawasan Falls. Parcam motoreta si cedam ofertei de a ne lua un ghid pentru o suma modica. Acesta, un filipinez cam de aceeasi varsta cu noi, cu o engleza foarte buna, a luat-o repede inainte pe cararea ce se intindea inaintea noastra, in jungla. In scurt timp am ajuns la un punct de colectare a unei taxe de intrare, de unde ne-am cumparat si apa pentru calatoria care ne astepta. Deja transpirasem vreo cateva litri, era foarte cald si aerul era extrem de greu de respirat din cauza umezelii.
Ghidul ne informa ca "Kawasan Falls" inseamna de fapt trei cascade, aflate una deasupra celeilalte si ca depinde de noi pana unde vrem sa urcam. Am hotarat sa urcam pana la cea mai de sus. Prima imagine a fost cea a raului:
Drumul a fost destul de obositor, pe masura ce urcam cararea se ingusta, in unele locuri fiind nevoiti sa ne cataram. Am ajuns in cele din urma la ultima cascada, unde ne-am dezbracat si aruncat in apa albastra fara sa ne gandim prea mult la lucrurile lasate in grija ghidului nostru. Apa rece de rau ne-a revigorat si am observat extrem de amuzati privirile insistente ale filipinezilor din jur (eram iar singurii turisti din zona) care faceau baie imbracati in pantaloni si tricouri.
Dupa ce ne-am racorit am decis sa il lasam pe ghid sa plece pentru ca invatasem drumul si ne gandeam sa profitam de peisaj, sa ne oprim in fiecare loc si sa facem poze fara a mai fi preocupati de prezenta unei a treia persoane. O ploaie torentiala (apocaliptica mai degraba) a inceput odata ce ne-am apucat sa coboram si in scurt timp eram uzi si fara vreun loc in care sa ne adapostim. Pamantul se transformase in noroi si fiecare pas parea facut pe un fel de patinoar, trebuind sa avem grija la fiecare panta sau piatra.

Ploaia torentiala a repornit odata ce am ajuns la prima cascada (cea mai de jos), unde am reusit sa ne adapostim. Profitand de un nou moment de pauza al ploii am ajuns la locul in care parcasem si am plecat spre resort. Pe drum, ploaia a reinceput cu forte proaspete, facand prezenta tricoului inutila. Am condus aproape fara sa vad, prin valurile de apa ce cadeau din cer si imi intrau in ochi (nu aveam casca) si prin frigul creat de viteza cu care ne deplasam. Tremuram de parca mii de volti ar fi trecut prin corp, insa senzatia de disconfort era combatuta de frenezia care ma facea sa accelerez si sa urlu fericit. Toate gandurile se concentrasera numai la drum si la a distinge ceva prin perdeaua de apa. Restul lucrurilor nu mai contau. Un sentiment placut de libertate ne cuprinsese si parca imi doream ca acest drum sa nu se mai termine.
Am ajuns insa la resort, unde o aspirina si o bere rece au fost remediile pentru ziua petrecuta in jungla si in ploaie.
Initierea in scufundari pentru urmatoare zi a fost anulata, cu regret, din cauza vremei urate si a furtunii de pe mare.
Am incheiat weekendul relaxandu-ne cu un masaj in camera de bambus in care vantul patrundea placut prin ferestrele deschise si am meditat asupra acestei mici societati (aproape secrete) aflata in mijlocul pustietatii pe una din cele 7000 de insule filipineze. Cativa nemti, veniti aici probabil in vacanta, care nu au mai plecat. S-au casatorit cu localnice, le-au invatat limba si obiceiurile si au inceput sa faca bani din ceea ce le place cel mai mult. Din nou m-am gandit... De ce nu? De ce ne intoarcem la zidurile de beton, aglomeratie, lume ce a uitat ce inseamna sa se opreasca si sa se bucure de un scurt moment, societate aflata in permanenta graba?
Nu am apucat sa imi dau si raspunsul pentru ca Tom si-a facut aparitia, venind sa ne recupereze si sa ne duca inapoi in civilizatie.
Ne-am luat "la revedere" de la cei cativa membri fericiti ai acestei secte aparte a oamenilor ce aleg sa traiasca liberi si am pornit la drum, fericiti ca macar pentru cateva zile am stat alaturi de ei.