Moalboal

Tom ne astepta deja de vreo ora in fata hotelului. Ii spusesem sa vina sa ne ia la ora 6 dimineata fix insa era ora 7 si noi d-abia ne chinuiam sa impachetam ultimele lucruri. Urma sa parcurgem un drum de aproximativ 3 ore in partea sudica a insulei spre raiul scuba-diverilor din Filipine, Moalboal.
30 de minute mai tarziu am reusit sa ne aruncam lucrurile in portbagajul masinii rablagite a lui Tom si sa plecam. Fiind devreme am reusit sa iesim repede din oras. Au urmat unul dupa altul orase ale caror nume le-am uitat, organizate in municipalitati.


Pe masura ce timpul trecea, locurile pe care le strabateam se trezeau la viata. Tom facea slalom printre sutele de masini si motorete ce se ingramadeau fara sens pe benzile soselei. Ne explica pe masura ce inaintam despre organizarea administrativa a oraselor in Filipine si ne spunea pe rand numele acestora si cam ce e interesant de vazut in fiecare. Cu cat ne departam mai mult de Cebu, cu atat traficul se rarefia si jungla de pe marginea drumului devenea mai densa. Peisajul trecea incet de la cvasi-urban la exotic, locul caselor si cladirilor fiind luat de palmieri si vegetatie luxurianta.

Dupa aproape 3 ore am ajuns aproape de capatul sudic al insulei in oraselul pe care il cautam. De-a lungul drumului prafuit se aflau multe jeepney-uri, motorete si oameni intr-o permanenta agitatie insa nici un semn ca aceea ar fi o destinatie turistica. Arata ca orice alt orasel anonim de provincie din Filipine.
Tom ne spuse ca pentru a ajunge la Panagsama Beach (unde se afla resortul in care rezervasem un bungalow) trebuie sa parasim drumul principal si sa o luam pe un altul ce se intindea in dreapta. Dupa ce am parcurs si acest drum, am continuat pe un altul extrem de ingust (indicatie primita de la un localnic ras in cap, plin de tatuaje si de piercinguri) pe care masina de-abia incapea. Drumul (sau mai degraba ulita) era complet neasfaltat, prin jungla si foarte pustiu. Intr-un final am reusit sa ajungem la resort, cunoscut in intreaga tara mai ales datorita proprietarului neamt (probabil singurul om care vorbeste tagalog cu accent nemtesc) si a clubului "Planet Adventure" pe care acesta il conduce. Rafting, trekking, excursii pe vulcani si alte "distractii" extreme sunt in meniul clubului condus de german. Aici poti gasi biciclete de inchiriat, echipament de scuba diving si cam orice alt lucru de care ai avea nevoie pentru un rush de adrenalina.
Resortul arata exact asa cum ni l-am fi imaginat, bungalow-uri construite din bambus, cu un mic bar si un restaurant la intrare.
Ne-am asezat la una din micile mese ale restaurantului si ne-am comandat cate ceva de mancare si o bere rece in timp ce ne hotaram in ce fel ne vom petrece weekendul: explorat cu motoreta, rapel sau scuba?
La scurt timp si-a facut aparitia un barbat alb care, ne-am dat seama dupa cum vorbea limba locala cu accent german, era chiar proprietarul resortului. Ne-a salutat vesel si ne-a intrebat daca vrem sa ne inscriem intr-una din activitatile pentru a doua zi. Ne-a oferit si o harta a locului si chiar si o motoreta (de inchiriat, cu aproximativ 10 dolari pe zi) pentru a explora imprejurimile. Am acceptat fara sa ne gandim prea mult si dupa ce ne-am terminat masa, ne-am suit pe bolidul de 125 de cm3 si am plecat in necunoscut. Trebuie sa precizez ca desi numele "Panagsama Beach" sugereaza existenta unei plaje, am observat la fata locului ca de fapt ea nu exista. Povestea spune ca un mare taifun a suflat tot nisipul de pe plaja cu multi ani in urma, ramand numai bolovani si pietris.
Am aflat insa ca exista o plaja totusi, numita "White Beach", de care localnicii sunt foarte mandri, aflata la cativa kilometri distanta (aproximare filipineza). Dupa ce am vizitat o ferma de orhidee si alte atractii locale am plecat in cautarea plajei. Cu plinul facut (o sticla de Cola plina cu benzina, luata de pe marginea drumului) am inceput sa strabatem drumul intortocheat urmand indicatiile oamenilor din ce in ce mai rari pe care ii intalneam. Cei cativa kilometri pe care credeam ca ii vom parcurge in 10 minute ne dadeau de furca, pentru ca dupa vreo 30 de minute inca nu vedeam nici un semn ca ne-am apropia de vreo plaja. In stanga si dreapta nu aveam decat jungla, iar drumul incepea sa fie pustiu.
Intr-un final ajungem in fata unei porti, unde cativa filipinezi ne cer o taxa de intrare spunandu-ne ca am ajuns la White Beach. Am parcat motocicleta si ne-am trezit in mijlocul a ceea ce parea a fi un fel de picnic filipinez. Toti petreceau, fie mancand si band la mese improvizate sau alergand sau plimbandu-se pe plaja. Prezenta noastra a fost remarcata destul de rapid (eram singurii doi albi intre destul de multi localnici) si privirile incepusera sa se intoarca inspre noi. Ne imaginasem ca vom gasi aici macar cativa turisti, insa curand am realizat ca suntem singurii. Peisajul incredibil ne-a invins vagul sentiment de neliniste si am decis sa ramanem.

Am plecat atunci cand soarele se apropia de apus, amintindu-ne ca avem un drum destul de lung de parcurs prin jungla si ca ar fi bine sa ajungem la resort pana la lasarea intunericului.
Drumul de intoarcere:

Seara ne-am petrecut-o trecand dintr-un bar in altul pe mica ulita a carei liniste era tulburata de cativa turisti straini (englezi, germani)
Am intalnit si filipinezi fericiti:
A doua zi ne-am trezit devreme, hotarati sa ajungem la unul din cele mai cunoscute obiective ale locului, Kawasan Falls. Ne-am suit pe bolidul negru care ne astepta tacut in fata resortului si am pornit inspre mai sus numita cascada. Aflasem ca drumul are aproximativ 20 de kilometri si ca odata ajunsi acolo, trebuie sa parcam si sa urcam prin jungla pe jos.
Soseaua era destul de libera, linistea fiind tulburata doar de zgomotul tevei de esapament al motoretei. Din cand in cand un autobuz aparea la cate o cotitura, mergand cu viteza extrem de mare pe micul drum cu doua benzi.

Dupa un drum extrem de antrenant, descoperim micul complex de la baza muntelui pe care se afla Kawasan Falls. Parcam motoreta si cedam ofertei de a ne lua un ghid pentru o suma modica. Acesta, un filipinez cam de aceeasi varsta cu noi, cu o engleza foarte buna, a luat-o repede inainte pe cararea ce se intindea inaintea noastra, in jungla. In scurt timp am ajuns la un punct de colectare a unei taxe de intrare, de unde ne-am cumparat si apa pentru calatoria care ne astepta. Deja transpirasem vreo cateva litri, era foarte cald si aerul era extrem de greu de respirat din cauza umezelii.
Ghidul ne informa ca "Kawasan Falls" inseamna de fapt trei cascade, aflate una deasupra celeilalte si ca depinde de noi pana unde vrem sa urcam. Am hotarat sa urcam pana la cea mai de sus. Prima imagine a fost cea a raului:
Drumul a fost destul de obositor, pe masura ce urcam cararea se ingusta, in unele locuri fiind nevoiti sa ne cataram. Am ajuns in cele din urma la ultima cascada, unde ne-am dezbracat si aruncat in apa albastra fara sa ne gandim prea mult la lucrurile lasate in grija ghidului nostru. Apa rece de rau ne-a revigorat si am observat extrem de amuzati privirile insistente ale filipinezilor din jur (eram iar singurii turisti din zona) care faceau baie imbracati in pantaloni si tricouri.
Dupa ce ne-am racorit am decis sa il lasam pe ghid sa plece pentru ca invatasem drumul si ne gandeam sa profitam de peisaj, sa ne oprim in fiecare loc si sa facem poze fara a mai fi preocupati de prezenta unei a treia persoane. O ploaie torentiala (apocaliptica mai degraba) a inceput odata ce ne-am apucat sa coboram si in scurt timp eram uzi si fara vreun loc in care sa ne adapostim. Pamantul se transformase in noroi si fiecare pas parea facut pe un fel de patinoar, trebuind sa avem grija la fiecare panta sau piatra.

Ploaia torentiala a repornit odata ce am ajuns la prima cascada (cea mai de jos), unde am reusit sa ne adapostim. Profitand de un nou moment de pauza al ploii am ajuns la locul in care parcasem si am plecat spre resort. Pe drum, ploaia a reinceput cu forte proaspete, facand prezenta tricoului inutila. Am condus aproape fara sa vad, prin valurile de apa ce cadeau din cer si imi intrau in ochi (nu aveam casca) si prin frigul creat de viteza cu care ne deplasam. Tremuram de parca mii de volti ar fi trecut prin corp, insa senzatia de disconfort era combatuta de frenezia care ma facea sa accelerez si sa urlu fericit. Toate gandurile se concentrasera numai la drum si la a distinge ceva prin perdeaua de apa. Restul lucrurilor nu mai contau. Un sentiment placut de libertate ne cuprinsese si parca imi doream ca acest drum sa nu se mai termine.
Am ajuns insa la resort, unde o aspirina si o bere rece au fost remediile pentru ziua petrecuta in jungla si in ploaie.
Initierea in scufundari pentru urmatoare zi a fost anulata, cu regret, din cauza vremei urate si a furtunii de pe mare.
Am incheiat weekendul relaxandu-ne cu un masaj in camera de bambus in care vantul patrundea placut prin ferestrele deschise si am meditat asupra acestei mici societati (aproape secrete) aflata in mijlocul pustietatii pe una din cele 7000 de insule filipineze. Cativa nemti, veniti aici probabil in vacanta, care nu au mai plecat. S-au casatorit cu localnice, le-au invatat limba si obiceiurile si au inceput sa faca bani din ceea ce le place cel mai mult. Din nou m-am gandit... De ce nu? De ce ne intoarcem la zidurile de beton, aglomeratie, lume ce a uitat ce inseamna sa se opreasca si sa se bucure de un scurt moment, societate aflata in permanenta graba?
Nu am apucat sa imi dau si raspunsul pentru ca Tom si-a facut aparitia, venind sa ne recupereze si sa ne duca inapoi in civilizatie.
Ne-am luat "la revedere" de la cei cativa membri fericiti ai acestei secte aparte a oamenilor ce aleg sa traiasca liberi si am pornit la drum, fericiti ca macar pentru cateva zile am stat alaturi de ei.

Taxi driver

In orasul in care stam ne este imposibil sa ne deplasam altfel decat cu masina sau motoreta. Cele doua insule pe care se afla orasul principal si plajele sunt legate de doua poduri si se afla la distante mari una de cealalta. Cel mai la indemana ne vine sa ne deplasam dintr-un loc in altul cu taxiul. In Filipine, taximetria ca si orice alt serviciu se desfasoara haotic. Cele cateva sute de taxiuri ce se invart neobosite prin oras sunt organizate in cateva companii care teoretic au si un dispecer care insa nu prea vorbeste engleza (sau cel putin nu il poti intelege), de aceea de cele mai multe ori te bazezi pe opritul unei masini pe strada.

Hotelul la care stam are avantajul de a fi la cativa metri de plaja dar la destul de multi kilometri distanta de oras. Taxiurile care vin aici nu folosesc aparatul de taxat, invocand o varietate de motive si prefera negocierea directa. Piata este stricata de coreeni si americani, care fiind extrem de naivi (dar si bogati) platesc atat cat li se cere.

Intr-una din primele seri petrecute la hotelul mai sus amintit s-a ivit nevoia de a ajunge in oras. Am coborat si am gasit spre norocul nostru un taxi chiar in fata receptiei. Ne-am urcat si am inceput negocierea (fiind ajutat si de cateva cuvinte in limba locala), insa soferul taxiului nu se lasa de loc induplecat. Pretul cerut de el era exorbitant asa ca am hotarat sa coboram nu inainte de a-i adresa cateva injuraturi in romana. Am gasit un nou taxi dar povestea se repeta, cu o singura exceptie. In timp ce incercam sa obtin un pret mai bun de la filipinezul cu ochii rosii ce se afla in spatele volanului, pe geamul masinii aparu un cap (masina inca statea pe loc) de barbat ce se recomanda Tom. Vazuse tot chinul nostru de a gasi un taximetrist corect si ne dadu numarul lui de telefon spunandu-ne ca data viitoare sa il sunam si ca ne va lua o anumita suma de bani (suma corecta) pe fiecare cursa. Am notat numarul si am obtinut un pret corect si de la soferul masinii in care deja ne aflam, amenintandu-l ca daca nu scade tariful vom pleca cu Tom, colegul lui.

Ne-am amuzat copios pe drum pentru ca taximetristul incerca sa afle disperat prin statie cine este acest Tom si sa il parasca (folosea vocea unui copil la scoala care se tanguie ca i-a fost furat pixul) pe acesta din urma pentru ca strica piata.
A doua zi, ivindu-se din nou nevoia de a ajunge pe insula principala (in minte cu amintirea proaspata a nervilor facuti cu o seara inainte) ne-am adus aminte brusc de Tom.

Imi placuse abordarea lui si faptul ca mirosise foarte rapid o oportunitate. Am apelat numarul si mi-a raspuns o voce intrebatoare. I-am explicat cine suntem si de unde trebuie sa ne ia. Ne-a spus ca ajunge in 30 de minute. Am asteptat cele 30 de minute fara ca vreun taxi sa apara in fata hotelului. De notat este ca in Filipine oamenii intarzie cel putin 30 de minute atunci cand au o intalnire (de orice fel). L-am sunat pe Tom si acesta imi raspunde gafaind:
"Yes sir! I'm here at the main gate!"
"In how much time are you here?" il intreb
"2 minutes sir!"
Trec 10 minute si in sfarsit Toyota de pe care pica toate tablele apare in fata hotelului. Ne suim si intrebam de ce a durat atat. Ne spune ca traficul a fost de vina si il credem. Traficul in Filipine iti poate oferi multe surprize.

Tom arata mai degraba a copil (nu pare sa aiba mai mult de 17-18 ani), are un ochi destul de straniu plasat pe fata, haine foarte ponosite dar curate si este foarte vorbaret. Ne intreaba de unde suntem (cea mai intalnita intrebare pe acele meleaguri), cat stam si ce facem acolo. Ne povesteste ca de obicei are clienti straini pe care ii duce pe distante mari si ca de obicei ii duce pe acei straini unde au nevoie pe intreaga durata a sederii lor in respectivul oras (devenea soferul cuiva pentru cateva zile sau saptamani stabilind o suma fixa drept plata). Ultimul lui "deal" fusese cu niste americani pe care ii dusese peste tot prin zona, inclusiv la el acasa. Ne povestea foarte incantat de incercarea preparatelor traditionale filipineze de catre americani si de minunatul timp petrecut impreuna. Mi-a placut din nou faptul ca era intreprinzator, transformandu-si pana si casa in obiectiv turistic. Am ras cu pofta ascultandu-i accentul neobisnuit (ni se parea ca seamana cu Dracula):
"Yeees, so do you want to experiment coming to my house?"
Folosea tot timpul un "yeees" lung si grav ca de vampir si cuvantul "experiment" (in orice combinatie).

Am amanat vizita pe termen nederminat si l-am intrebat cateva lucruri despre el. Are doi copii si o nevasta care nu lucreaza (lucru destul de obisnuit in Filipine). Am retinut ca pe una din fetite o cheama Kisses.
Ajunsi la destinatie, in timp ce imi dadea restul, Tom imi spune ca ar vrea sa fie el cel care sa ne duca oriunde avem nevoie atata timp cat vom sta in acel oras si ca ii putem plati atat cat credem de cuviinta, promitandu-ne un serviciu ireprosabil contra acelor bani.
Intr-adevar cursele noastre zilnice le-am acordat aproape in totalitate lui Tom, in scurt timp ajungand sa ii cunoastem dramele si bucuriile zilnice (petreceam cel putin doua ore pe drum in fiecare zi, in masina lui). Cazul lui m-a impresionat pentru ca era unul dintre acei oameni ce isi dau seama de situatia in care se afla si de imposibilitatea de a ajunge undeva mai bine. Daca cei mai multi filipinezi se multumesc cu lucruri marunte si sunt fericiti in saracia lor, Tom realiza unde se afla si ca nu are cum sa evolueze. Nu era inteligent pentru ca mersese la scoala mai mult decat altii. Singura lui educatie ii era facuta de clientii lui (majoritar straini) de la care incerca sa absoarba cat mai multa informatie. Era mai mult vorba de o inteligenta nativa (si nu vorbesc de una erudita pentru ca d-abia putea sa incropeasca o propozitie coerenta) datatoare de adanci drame existentiale.

Cei mai multi filipinezi canta si zambesc sincer, nepasandu-le parca de faptul ca se afla pe ultima treapta a supravietuirii si ca mai jos nu ii asteapta decat moartea de foame. Tom insa filozofa pe tema faptului ca traieste intr-o societate in care nu poti fi mai mult decat ce te nasti a fi. Era constient fara sa fi depasit vreodata macar hotarele orasului ca in lume exista povesti de succes cu oameni care si-au depasit conditia. Oameni simpli care au ajuns doctori sau mari oameni de afaceri. Dar stia ca pentru un om ca el, nascut in una din cele 7000 de insule filipineze sansele de a insela destinul sunt destul de mici.

Am vazut in el un pic din drama oricarui inadaptat. Nevasta lui nu muncea dar ii cerea incontinuu bani pentru a juca carti. Traia in aceeasi casa cu soacra lui care avea o masina de karaoke (unde pentru cativa banuti puteai canta un cantec) in fata casei si cu cei doi copii si inca alte cateva rude. Casa (pe care am vazut-o ulterior) nu avea acoperis ci niste foi de tabla iar peretii erau facuti din caramizi de BCA tencuiti doar prin loc in loc. De multe ori ajungea sa doarma in masina din cauza certurilor cu nevasta pe tema banilor putini (desi muncea non-stop) si de cateva ori l-am salvat noi de la a-si pierde singura sursa de hrana (masina, pentru care trebuie sa plateasca o taxa zilnica pe care de cateva ori nu a avut de unde). Sotia lui il ameninta ca va pleca la Hong Kong in cautarea unei vieti mai bune si de cateva ori Tom, ajuns la capatul rabdarii ne spunea ca planuieste sa se sinucida.

Povestea lui ne intrista dar si amuza in acelasi timp. Tom era unul din cele mai aeriene personaje din peisaj (mai ametit chiar si decat mine). In cateva randuri si-a pierdut banii, odata picandu-i din buzunarul secret si odata fiind inselat de un travestit care dupa o cateva ore de mers cu taxiul lui il pusese sa opreasca si fugise in noapte. De fiecare data ne spunea povestea printre sughituri si de fiecare data ii spuneam sa aiba mai multa grija data viitoare. Era intr-un fel ca un copil (desi avea 29 de ani) cu responsabilitatile unui adult. Din exterior lucrurile pareau simple (pentru noi) dar il simteam ca uneori se sufoca din cauza problemelor. Il ajutam de cate ori puteam (nu numai cu bani dar si cu sfaturi) si cred ca a fost primul om in ochii caruia am vazut o sclipire de recunostinta adevarata, pura.

Am colindat drumurile in Toyota lui Tom in lung si in lat, timp in care lumile noastre au stat alaturi ca doua benzi de film ce trebuie montat. Imaginile au trecut de pe o banda pe alta, noi l-am invatat pe el despre E-urile cancerigene din mancare, igiena si alte lucruri venite din lumea civilizata iar el ne-a aratat copacii in care cresc banane, ne-a povestit despre serpi si aventuri in salbatica lui tara si a fost soferul nostru spre locuri in care am descoperit mici ramasite din paradisul pierdut. A fost martor la momente in care ne-am bucurat si la episoade triste (tot el ne ducea si aducea de la spital) iar noi l-am consiliat in perioadele lui grele sau am ras la episoadele lui amuzante.

Se zice ca relatiile cu oamenii din jur sunt unele din cele mai importante aspecte ale vietii noastre pe acest Pamant. Ca din ele se trage seva cunoasterii si ca asa vom ajunge sa ne stim mai bine pe noi insine. Ca trebuie sa dam curs oricarui fel de a interactiona cu cei din jur chiar daca este pentru 1 minut sau o viata intreaga. Am inceput sa cred mai ales dupa aceasta poveste cu Tom ca nici un fel de intalnie cu o anumita persoana intr-un anume moment nu este intamplatoare. Am invatat ca noi cei ce traim in lumea civilizata ne plangem prea mult si ca de cele mai multe ori cautam drame acolo unde nu sunt. Ca suntem surzi la povestile altora si ca incet incet devenim mult prea absorbiti de importanta propriei noastre persoane. Poate ar trebui ca in unele dimineti sa ne trezim si sa ne spunem ca nu suntem cea mai importanta persoana din Univers si ca ar trebui sa iesim pe strada si sa cunoastem un Tom. Poate ne va ajuta si poate il vom ajuta...

Rechin vs Om

Intr-un mic oras din Filipine, numit Donsol, un exemplar extrem de rar de rechin ce apartine speciei "Megachasma Pelagos" a fost vanat si mancat de un pescar. Pana acum au fost vazute decat 41 de exemplare ale acestei specii in intreaga lume. Descoperirea acestei specii este una dintre marile realizari moderne in domeniul marin, primul exemplar fiind descoperit in 1976 in Hawaii.

In Filipine, sute de rechini isi gasesc sfarsitul in farfuriile localnicilor, sau sunt exportati catre tari in care devin o delicatesa. De asemenea, coltii lor ajung suveniruri, la gaturile turistilor ce platesc cateva sute de pesos pentru a le obtine.

Desi unul din cei mai temuti pradatori de pe Planeta, rechinul, este pe cale de disparitie din cauza celui mai periculos pradator, Omul.

Jeffery isi gaseste sfarsitul in Filipine

Mai exact Pithecophaga Jeffery. Este vorba de cea mai inalta specie de acvila din lume, pe cale de disparitie, din care mai supravietuiesc doar 250. De fapt, doar 249 acum.

Una din pasarile de 1,20 metri si-a gasit sfarsitul in farfuria unui fermier filipinez, care le-a declarat politistilor ca a impuscat-o cu arma cu aer comprimat proprietate personala, dupa care a mancat acvila pe loc alaturi de prietenii lui.

Ramasitele pasarii au fost descoperite intr-un parc national datorita semnalelor emise de aparatul de monitorizare cu care aceasta era dotata. Acvila este protejata de legile filipineze si internationale, fiind totodata si simbolul national al statului din Sud Estul Asiei.

Fermierul a primit pedeapsa maxima cu inchisoarea pentru braconaj.

Cum am pus Romania pe harta

Sa fii patriot nu e lucru usor. Presupune foarte multe lucruri, in primul rand probabil sa iti iubesti tara. De iubit tara....eh, asta e alta poveste. Dar cu totii devenim patrioti de ocazie, printre straini, la meciuri de fotbal sau la o betie.

Combinandu-le pe cele de mai sus pe mine si cativa prieteni (si prietena) ne-a lovit spiritul patriotic la foarte mare distanta de casa.

Locul: o insula foarte mica din Filipine (Malapascua). Cand ajungi aici ai cu adevarat senzatia ca ai ajuns la capatul lumii. E o insula putin cunoscuta, are cativa kilometri patrati si drumul pana la ea e destul de lung. Dupa un drum de aproape trei ore din Cebu, am luat o barca inca jumatate de ora, si am ajuns in acest mic colt de rai. Populatia insulei face cinste poporului filipinez, cred ca sunt unii din cei mai okay oameni pe care i-am intalnit. Toata lumea zambeste, canta si se poarta frumos. Peisaje ca in wallpaperurile de la Windows, totul idilic. Si in acest peisaj, am avut surpriza sa descoperim, iata, o mica colonie germana. Locul in care am mancat probabil cea mai buna mancare din viata mea, era barul unui neamt, stabilit pe insula de vreo 11 ani. Se numeste Sunsplash. Pe langa mancarea buna, barul mai gazduia si un concurs intre reprezentantii tarilor care se nimereau sa ajunga pe acolo. Concursul nu ne-a pus prea multe probleme intrucat trebuia sa bem bere. Regula era simpla. Trebuia sa bem 15 pahare de bere in mai putin de 5 minute. La fiecare reusita, tara pe care o reprezentai castiga un punct si urca in clasamentul afisat pe perete. Dupa cateva beri de incalzire am hotarat ca macar asa ne putem ajuta tara si am procedat inspre inscriere. Am fost trei baieti implicati, si am reusit sa obtinem 2 puncte deoarece unul dintre noi a intampinat niste probleme tehnice si a renuntat aproape de final. Recordul obtinut de noi a fost 15 pahare de bere in 2:45. Iata dovezile:


BEFORE

AFTER

Filipine

Wow Philippines!

Acesta este motto-ul ministerului turismului din Filipine si unul din primele lucruri pe care le-am vazut in aeroportul din Manila atunci cand descindeam pentru prima data pe teritoriul acestei tari. La inceput nu are atat de mult sens. Iti zici doar ca e propaganda turistica. Doar ca, de indata ce ai trecut de punctul de control al vizelor si esti cu adevarat pe teritoriu filipinez lucrurile incep sa devina Wow.

Am trait in Filipine o perioada destul de indelungata de timp, devenind a doua casa pentru mine dupa Romania. A rezuma cativa ani in cateva cuvinte este extrem de greu, chiar si atunci cand traiesti intr-un loc in care lucrurile se intampla in ritmul lor obisnuit. Dar in Filipine lucrurile se intampla intr-un alt ritm. Intotdeauna am fost de parere ca anumite tari din Asia sunt atat de diferite de Europa incat par de pe alta planeta. Filipine nu face exceptie. De-a lungul timpului atat eu, cat si alti romani am incercat sa gasim similitudini intre Romania si Filipine. Similitudini sunt mai multe decat isi poate imagina cineva care nu a vizitat aceasta tara. In primul rand, religia. Filipine este singura tara majoritar crestina din Asia. 95 % din cei aproximativ 80 de milioane de oameni sunt catolici, restul musulmani. In al doilea rand, oamenii. La fel ca si romanii, de-a lungul timpului, filipinezii s-au vandut cam tuturor strainilor care le-au trecut pragul.

Primii, au fost spaniolii, care i-au convertit la catolicism, urmati de americani, cu un scurt intermezzo japonez dupa care au revenit americanii. Urmele sunt extrem de vizibile.

Spaniolii au venit in era marilor descoperiri geografice prin Magelan, reusind sa stabileasca un cap de pod extrem de puternic al catolicismului in Asia. Din nefericire pentru Magelan acesta a fost finalul carierei lui de explorator, cat si a vietii, intrucat s-a intalnit cu exceptia care confirma regula conform careia filipinezii erau toti usor de convertit, in persoana lui Lapu-Lapu, un erou local filipinez. Din punctul meu de vedere, cred ca Lapu Lapu a fost cam ultimul filipinez care s-a opus vreunei influente straine, urmasii lui neurmandu-i exemplul mai deloc.

Evident, spaniolii si-au adus aportul nu numai religios dar si arhitectural si lingvistic. In majoritatea oraselor pe care le-am vizitat se gasesc forturi si biserici de pe vremea spaniolilor. In Manila, Corejidor Island, pe care se gaseste o fortareata spaniola veche de sute de ani e unul din cele mai frumoase obiective turistice din capitala. In Cebu, al doilea oras ca marime din Filipine, se gasesc poate cele mai multe vestigii spaniole intrucat aici a debarcat Magelan acum aproximativ 500 de ani. Pentru mine, unul din cele mai frumoase locuri din Filipine este Puerto Gallera, un mic orasel construit de spanioli, pe malul marii. Lingvistic, influentele spaniolilor sunt nenumarate. De la nume, pana la numerale filipinezii datoreaza o mare parte a vocabularului lor spaniolilor.

Dupa iberici, au venit americanii. Insulele Filipine au fost cedate americanilor de catre spanioli in urma razboiului dintre acestia, alaturi de Puerto Rico, Cuba si Guam contra sumei de 20 de milioane de dolari. Pentru americani, razboiul s-a dovedit a fi inca o data o afacere extrem de avantajoasa, pentru ca, iata, dupa 100 de ani investitia lor aduce profituri imense. In Filipine, americanii au stabilit probabil cea mai mare piata de desfacere a propriilor produse. Intr-o tara cu 80 de milioane de oameni si poate cea mai mare densitate de malluri pe cap de locuitor din Asia, toata lumea cumpara ceva, cel mai probabil american. La inceput, filipinezii au luptat impotriva transformarii lor intr-o colonie americana, intr-un razboi de gherila ce a durat cateva zeci de ani si s-a soldat cu 1,5 milioane de victime. Urmatoarea etapa a istoriei tarii lor, i-a invatat pe filipinezi ca totusi exista variante mult mai rele de colonizare decat americanii, deoarece odata cu inceputul celui de-al doilea razboi mondial, au venit japonezii.

In timpul primei mele vizite in Filipine, in timp ce vizitam Subic Bay, locul celor mai acerbe lupte dintre americani si filipinezi pe o parte si japonezi pe cealalta in timpul marelui razboi, am vazut pe marginea soselei ca bornele kilometrice normale fusesera inlocuite cu unele negre ornate cu capete de mort. Curiozitatea m-a adus sa aflu ca aceste borne delimitau traseul drumului mortii, drum pe care l-au urmat prizonierii filipinezi si americani, manati din urma de prea putin prietenosii lor vecini japonezi. In urma acestui mars fortat marea majoritate a prizonierilor si-au pierdut viata(in numar de mii de oameni). Ocupatia japoneza reprezinta un capitol dureros pentru filipinezi si nu numai. In Hong Kong, japonezii au omorat in primele zile ale ocupatiei 300,000 de oameni. In Filipine, imperiul din tara soarelui rasare a lasat cicatrice adanci. Dupa ce au pierdut razboiul, japonezii s-au obligat sa repare raul facut. Aeroportul din Cebu, de exemplu, a fost construit de japonezi. Multe dintre sosele au fost construite tot de ei. Daca oamenii ce au suferit si au murit nu au mai putut fi ajutati, generatiile de filipinezi ce le-au urmat profita macar de pe urma acestui ajutor acordat de Japonia dupa razboi.

Dupa plecarea japonezilor in 1944, mai precis in 1946, Filipine si-a capatat independenta. O independenta care exista mai mult pe hartie. Americanii si-au construit aici cea mai mare baza din afara Statelor Unite, in Subic Bay, o baza de 60.000 de hectare. Au investit in infrastructura, sisteme medicale si de invatamant au sustinut sau nu politicieni. Evident, aici exista loc pentru multe discutii pro si contra. Influenta americanilor in general e buna sau proasta? Era mai bine pentru filipinezi sa ramana independenti dar fara investitiile facute de americani? Etc, etc, etc.

Parerea mea este ca filipinezii sunt niste victime ale conjuncturilor in care au fost aruncati de isorie. In primul rand, pe ei ca oameni ii caracterizeaza naivitatea. La varsta la care un european ajunge la maturitate si are tot know-how-ul lumii care il inconjoara, un filipinez inca se mira ca un copil atunci cand aude lucruri ce nu ii sunt familiare sau se supara tot ca un copil atunci cand nu ii convine ceva. Bineinteles, vorbesc despre populatia majoritara, nu despre cei cativa care au avut ocazia sa calatoreasca sau chiar sa studieze in afara propriei tari. Probabil ca daca istoria nu si-ar fi urmat cursul, si Magelan nu ar fi ajuns in Cebu, sau americanii nu ar fi construit mallurile, filipinezii ar fi fost unii din cei mai "frumosi" oameni din lume. Naivitatea lor nu e un lucru rau decat pentru ei insisi si asta doar datorita lumii in care traiesc. Daca civilizatia vestica nu i-ar fi atins, evident nu ar fi avut autostrazi si malluri si telefoane mobile si toate celelalte avantaje ale lumii moderne. Dar si-ar fi pastrat inocenta, si insulele filipineze ar fi fost un colt de rai unde oamenii zambesc si unde te-ai fi putut retrage macar o perioada departe de avansata lume moderna in care cei mai multi dintre noi aleg sa traiasca.

In schimb, o data cu venirea omului alb, au venit si problemele pentru filipinezi. Saracia aici este peste tot, este in fata si spatele mallului, sub poduri si pe poduri, in case si in sufletele oamenilor. In fata mallului "glamorous" vezi cocioabe care fac ca deodata Ferentariul nostru mult hulit sa devina cartier rezidential prin comparatie. Sub poduri exista o populatie, o alta lume, care isi duce veacul in case care stau atarnate deasupra apei. Dar cel mai dureros este sa vezi saracia din sufletele oamenilor. Mai bine spus nefericirea. Prin definitie, filipinezii zambesc. Si rad. Sunt niste oameni, sa spunem, voiosi. Dar daca ai ocazia sa cunosti doar unul ai cunoscut povestea aproape a tuturor. Ca sa intelegi cum sunt acesti oameni, trebuie sa iti imaginezi niste copii cu responsabilitati de adulti aruncati in lumea salbatica a capitalismului de dupa un regim dictatorial (cel al lui Marcos), in realitatile lumii asiatice. A trai in Asia, presupune din start mai mult efort decat a trai in Europa. Lupta pentru supravietuire este mult mai acerba. Sistemul medical este prost iar cel bun costa mult prea mult ca majoritatea populatiei sa aiba acces la el. Oamenii aici mor de boli care in Europa nu mai exista de multi ani. Filipinezii pe care i-am cunoscut (ma refer aici la cei care constituie majoritatea populatiei si nu la cei cativa imbuibati, pentru ca si ei ii au pe ai lor) au cam aceeasi poveste: isi doresc mai mult de la viata, dar nu au cum sa isi depaseasca conditia. Daca de exemplu in Romania, poti ajunge din inginer in aerospatiale taximetrist, sau din taximetrist doctor in biologie, in Filipine soarta oamenilor este scrisa de la inceput. Religia catolica, cea care le ghideaza viata cel mai mult filipinezilor spune ca avortul este interzis. La fel si metodele de contraceptie. Asa s-a ajuns ca fiecare familie (fara exceptie) sa aiba cel putin 3 copii. De cele mai multe ori 7. Asa se face ca sansele ca toti cei 7 copii sa aiba acces la educatie sunt minime. Sansele ca toti cei 7 copii sa aiba mancare sunt tot minime. De obicei, traseul fetelor din aceste familii este unul simplu. Majoritatea viseaza sa intalneasca un occidental care sa le ofere portita de scapare din lumea in care au avut nenorocul sa se nasca. Din pacate, majoritatea occidentalilor care vin in Filipine, vin din alte motive. Filipine este una din tarile in care turismul sexual se practica la cea mai mare scara. Prostitutia desi interzisa, este practicata organizat in orice oras, orasel sau insula, sub privirile ingaduitoare ale autoritatilor. Se face trafic de organe, exista foarte multe cazuri de pedofilie, dar nimeni nu se lupta cu adevarat pentru a opri aceste fenomene. Este o lume unde miracolele sunt foarte putine, daca nu chiar inexistente. Este o lume unde alegerea este deja facuta. Evident, nu toate femeile urmeaza acest curs. Partea ciudata a acestei tari este ca inca se afla sub semnul matriarhatului. Daca in cea mai mare parte a lumii barbatii fac regulile (cel putin teoretic) in Filipine femeile conduc. Si nu o fac din umbra. Presedintele actual este de fapt o femeie. Gloria Macapagal Aroyo. O mare parte din Senat este de sex feminin. Talk showuri conduse de femei. In familii, barbatii muncesc si femeile stau acasa.
De aici cred ca apare si fenomenul numit "lady-boys" sau mai pe romaneste, travestitii.

Am vazut mai multi in Filipine decat oriunde in alta parte in Asia. Sunt peste tot. Primii filipinezi pe care i-am intampinat la aeroport prima data cand am ajuns au fost niste travestiti. Sunt in baruri, pe strazi, in institutiile publice. Sunt machiati, imbracati in haine de femei, unii arata ca reprezentantele sexului slab, altii arata ca ceea ce sunt, niste barbati musculosi si barbosi in haine de femei. Mi-am salvat un prieten de cateva ori de la a face greseala de a confunda un lady-boy cu o femeie adevarata. Dupa un timp aici, ii recunosti imediat. La inceput insa, multi nu ii recunosc si se intorc acasa cu amintiri sa spunem, neplacute. Poate multi barbati isi doresc sa fie ca si consoartele lor, sa aiba acces la putere asa, poate e pur si simplu o deviatie, dar cert este ca in Filipine acesta este un fenomen ce a luat amploare la scara extrem de larga.

Evident, lucrurile nu sunt numai cenusii. De fapt, sunt destul de colorate. In Filipine este tot timpul sarbatoare. Fiecare oras este organizat in asa numitele barangays, un fel de cartiere de sine statatoare si fiecare barangay are o fiesta o data pe an timp de cateva zile. Asa se face ca aproape in fiecare zi ai ocazia sa vezi o discoteca ad-hoc organizata pe marginea drumului cu o stiva de boxe, muzica data la maxim, gratare incinse si filipinezi care canta si beau rom pana dimineata. Romul (Tanduay) si mancarea sunt grijile principale ale filipinezilor de rand. Exista tarabe cu mancare peste tot. Se vand one day chicken (care sunt chiar ceea ce le spune numele, pui in varsta de o zi, care se prajesc intregi si se mananca tot asa), balut (oua in care puiul a apucat sa se dezvolte), century eggs (oua vechi de cateva luni), dried fish (care miroase incredibil de urat), porci intregi la protap, dulciuri care au culori suspecte (mov, roz, verde). Mie personal mancarea filipineza nu mi-a placut atat de mult, pentru ca se foloseste extrem de mult zahar. Mi-a fost servita odata sunca prajita cu zahar topit deasupra. Afinitatea filipinezilor pentru mancaruri dulci este mostenita tot de la americani, numarul obezilor si diabeticilor fiind ca si in Statele Unite intr-o crestere continua. Berea locala, San Miguel, va ramane o amintire placuta, intrucat desi nu de cea mai buna calitate, dupa cum ii spune si sloganul ("Nurturing true friendships") a legat multe prietenii si le-a consolidat pe altele. Filipine este un party place destul de bun. Exista cluburi, baruri de tot felul, distractii pentru toata lumea.
Angeles City, de exemplu, un oras deloc al ingerilor, este un oras ridicat aproape exclusiv pentru distractia soldatilor americani veniti sa isi serveasca patria in Filipine. Cea mai mare baza a americanilor pe teritoriu strain se intinde pe 60.000 de hectare de la Subic Bay pana in Angeles City. Acest "Sin City" filipinez inseamna de fapt un cartier rosu intins pe marimea unui mic oras. Strada principala este strajuita de o parte si de alta de nenumarate go-go baruri, poti vedea barbati albi de 80 de ani la brat cu fete filipineze de 18 (sau poate 16??) ani, vanzatori ambulanti care iti ofera Viagra falsa, grupuri de travestiti, Tourist police care exista pentru a apara turistii beti de furia localnicilor pe care ii agreseaza, si asa mai departe. Insa Angeles City nu este cunoscut doar ca loc al placerilor de tot felul.

In 1991, aici a avut loc una din cele mai puternice explozii vulcanice din istoria contemporana. Atunci, vulcanul Pinatubo a erupt cu o forta greu de imaginat, explozia fiind vizibila din spatiu. Angeles City si Manila aflata la distanta de o ora si jumatate au fost acoperite de un strat de cenusa gros de cativa centimetri. Bucati de roca au cazut chiar si in Statele Unite. Aproape 300,000 de oameni au avut de suferit atunci. Astazi, craterul vulcanului poate fi vizitat, in centrul lui existand un lac adanc de 800 de metri cu o culoare de un albastru incredibil. Daca nu pentru placerile oferite de barurile din oras, macar pentru a-l vizita pe gigantul adormit Pinatubo, Angeles City merita vizitat.

Langa Angeles, in San Jose, in fiecare an de Paste, are loc un eveniment mediatizat pe tot globul. Dupa cum spuneam, filipinezii sunt extrem de religiosi. Atat de religiosi, incat unii dintre ei se lasa crucificati. Cuiele, crucea si spinii sunt cat se poate de reali. In alte orase, calatorul european poate observa uimit doar procesiuni de oameni care se autoflageleaza. Religia catolica ramane numitorul comun al majoritatii filipinezilor - 95%. Restul de 5 % sunt musulmani. Ca in orice alta tara, ca orice alta comunitate musulmana care se respecta si cea din Filipine are mica ei organizatie terorista care se lupta pentru... nu as putea spune exact pentru ce. Amanuntul amuzant este ca organizatia cu pricina se numeste "Moro Islamic Liberation Front". Mai pe scurt MILF. Asadar, sudul arhipelagului nu este cea mai buna destinatie turistica, desi luptele dintre fortele guvernamentale si MILF sunt umflate de presa, realitatea din teren nefiind atat de sumbra. Desi frumusetea insulelor din sud este de necontestat, siguranta fiind pe primul loc, intotdeauna pot fi vizitate orice alte insule din totalul de 7,102 pe care arhipelagul filipinez le are.

In general, oamenii viziteaza Filipine pentru a regasi acel sentiment de libertate pe care l-au pierdut in societatea occidentala. Daca unii vin aici pentru distractii de genul celor din Angeles City, cei mai multi vin pentru frumusetea naturala a acestei tari. Poti intalni oameni de toate nationalitatile. Poate cei mai multi, fac parte chiar dintre cei care au pus bazele societatii vestice. Cei mai multi sunt americani, urmati indeaproape de germani. Nemtii sunt probabil cei importanti investitori straini din Filipine. Au cumparat terenuri, case si resorturi. Au deschis baruri, restaurante si au intemeiat afeceri de tot felul. Una din cele mai cunoscute ramane cea a unui german din Moal Boal (Cebu), al carui motto este "Get High on Cebu" si al carui domeniu de activitate este organizarea de aventuri de tot felul, de la drumetii pe vulcani la rapel in jungla si rafting. Exista insule, sau sate in care populatia tinde sa devina majoritar germana. Desi si-au adus aportul cu varf si indesat la societatea in care au ales sa traiasca (in Moal Boal un german a construit o centrala hidroelectrica care alimenteaza intreg orasul) nici vecinii nostri cu ochi albastri nu au ramas neatinsi de adevaratul spirit filipinez. Am avut ocazia sa vad nemti sau americani care vorbesc tagalog (dialectul oficial filipinez) cursiv. Cei mai multi s-au casatorit cu localnice si deja poti vedea peste tot copii cu ochi albastri si piele inchisa la culoare.

Nu toti cei care vin aleg sa ramana. Insa cei mai multi isi doresc sa se intoarca. Este imposibil ca in toate cele 7,102 insule sa nu gasesti ceea ce cauti. Peisaje idilice, plaje pustii, pe care piciorul omului pare ca nu le-a atins, vulcani activi sau stinsi, jungla salbatica toate se gasesc in acest arhipelag. Traim intr-o lume in care strategiile de marketing si promovarea pot urca sau cobori valoarea unui loc sau al unui lucru. Daca tari ca Thailanda, Indonesia sau Malaezia primesc aproape toata atentia agentiilor de turism din vest, Filipine ramane o necunoscuta pentru cei mai multi dintre oameni. Poate promovarea excesiva a unui loc si valurile de straini care urmeaza nu sunt intotdeauna cele mai bune lucruri. Poate e mai bine ca unele locuri sa ramana cunoscute doar pentru cativa oameni, care sa se poata bucura in voie de ele. Dar poate este si mai bine ca din ce in ce mai multi oameni sa vada ca raiul poate exista pe pamant si este destul de usor accesibil. Poate este bine ca civilizatiile sa se ciocneasca in continuare. Nu toti vor trage intotdeauna cele mai bune concluzii. Multi vor crede incontinuare ca atunci cand un alt om pleaca capul in semn de respect, o face din inferioritate. Ca la un zambet poti raspunde cu o rautate. Ca si in acest secol, culoarea pielii poate fi o scuza pentru a trata oamenii cu superioritate. Intr-adevar, societatea moderna ne invata sa traim dupa reguli complet diferite decat cele dupa care se traieste in Filipine. Traim in secolul vitezei, traim dupa seturi de reguli concrete. In aceasta tara de la capatul lumii timpul are alta curgere. Aici ceasurile (chiar si unele din cele oficiale) sunt fixate cu 15-20 de minute in urma pentru ca filipinezii intarzie. Pentru ei nu exista graba. Nu exista reguli atat de stricte incat sa nu poata fi incalcate. Pentru cei mai multi calatori veniti din lumea civilizata, a trai aici poate insemna un cosmar. Oameni care nu ajung niciodata la timp, trafic in care nu se respecta absolut nici o regula, senzatia ca aproape totul se face dupa ureche. Totusi, intr-un trafic in care un sofer de pe meleagurile mioritice si-ar pierde sanatatea mentala instantaneu, nu am vazut nici macar o data un sofer nervos, cu atat mai putin o altercatie. La magazin sau restaurant, replica "Out of stock, sir" este intotdeauna insotita de un gest de parere de rau de cele mai multe ori sincer. Pe strazi copiii inca se joaca iar adultii canta. Sportul national al filipinezilor este karaoke.

Intr-o tara care nu a fost ocolita de razboaie si influente straine nu intotdeauna de bun augur, in care saracia se intinde ca o ciuma, devenind de la o zi la alta mai puternica, oamenii au totusi in continuare puterea sa zambeasca. Intr-o lume care si-a pierdut de mult inocenta, a mai ramas un colt in care oamenii inca au naivitatea unor copii. Probabil ca in curand si filipinezii se vor maturiza. Deja exista corporatii si zgarie nori, imbuibati care dezvolta proiecte imobiliare fara nici o noima, deja multi dintre tineri viseaza la telefoane mobile de ultima generatie si laptopuri, insa in acest arhipelag de 7,000 de insule civilizatia asa cum o cunoastem noi mai are pana sa se instaleze. Aici inca intalnesti oameni liberi.
Wow Philippines!