London's Fabric

E seara ajunului noului an si nu avem inca un plan bine stabilit pentru a ne petrece noaptea. Ceea ce ne doream era sa simtim cu adevarat ce inseamna sa petreci alaturi de englez in capitala mondiala a cluburilor si a muzicii bune. Cu mult timp inainte incepusem sa ascultam mixuri si artisti promovati de "Fabric Live" asa ca am hotarat ca cea mai buna alternativa este de a experimenta pe propria noastra piele ce inseamna sa petreci intr-un club ce are boxe chiar si in podea.

Bineinteles, nedeterminarea caracteristica ne-a impiedicat sa ne cumparam bilete din timp, gandind in stil pur romanesc ca sigur ne vom descurca la fata locului. In seara cu pricina, dupa ce le-am lasat pe fete sa se pregateasca moral si vestimentar pentru seara ce avea sa urmeze, am plecat (cam cu cateva ore inainte de revelion) sa vedem daca si cum putem intra la petrecere. Dupa un drum destul de lung cu autobuzul si bajbait timp de vreo 30 de minute pe strazile destul de pustii si extrem de friguroase ale Londrei, ajungem in fata unei usi imense deasupra careia statea scris simplu "Fabric". Am cautat infrigurati orice urma de om (fie el si bodyguard) pe care am fi putut sa il intrebam despre bilete insa tot ce am gasit a fost un interfon. Timizi am apasat butonul de cateva ori si o voce cu un puternic accent indian ne raspunde:
"Yes"
"Hello, we would like some tickets for tonight's party..."
"No more tickets"
"What do you mean no more tickets?" il intrebam pe presupusul domn Patel de la celalalt capat al interfonului.
"If you don't have tickets... you don't party tonight!" ne raspunde el cu accentul lui enervant si amuzant in acelasi timp.
"Well, look, we really want to come here tonight so at least tell us what to do... There has to be a way!" raspundem noi cu vocea tremuranda, vazand mult visata petrecere cum ne scapa printre degete.
"You come here 9 o'clock and you queue in front of club and if there is room you come in" ne spune vocea indianului nevazut.

Intre timp langa noi se mai strang vreo doua grupuri de straini (unii vorbeau franceza si ceilalti ceva in araba) si ii rugam si pe ei sa vorbeasca cu acel cerber indian ce se punea ca un zid intre noi si noaptea noastra de distractie in club. Rezultat a fost acelasi, Patel nelasandu-se induplecat a ne vinde macar niste bilete la suprapret.
O scurta sedinta de criza si hotaram! Vom veni la ora 9 si vom astepta in fata clubului in speranta ca vom fi lasati inauntru.

Dupa o scurta calatorie inapoi la hotel pentru a le lua pe fete ne-am intors la club, calatorind cu unul din genialele taxiuri londoneze si bucurandu-ne de o scurta conversatie cu taximetristul. Un englez pur sange, acesta ne-a spus povestea completa a masinilor-taxiuri din Londra (exista o companie care construieste numai aceste masini, ele avand numai aceasta destinatie), ne-a explicat cum trebuie sa tratam cu soferii londonezi si cat trebuie sa ii platim si nu in ultimul rand ne-a dat cateva tipsuri despre distractie in capitala Angliei.

Ajunsi inapoi in fata clubului am observat schimbarea completa a atmosferei. Usa imensa era deschisa, o coada destul de lunga se intindea de-a lungul strazii si cativa bodyguarzi imensi se plimbau dintr-un loc in altul aranjand garduri care sa tina multimea sub control. Ne-am asezat la coada si am inceput sa sorbim linistiti din sticla de Teacher's pe care o achizitionasem mai inainte pentru a ne face asteptarea mai usoara. Langa noi la coada asteptau cateva personaje extrem de interesante: in fata, doi scotieni (le-am recunoscut accentul) cam de varsta noastra si in spate o femeie cam de vreo 50 de ani, singura.

Sticla noastra de whisky le atrase atentia celor doi scotieni din fata noastra, unul din ei spunand cateva cuvinte indescifrabile printre care am inteles cuvantul Teacher's. Am stat cateva minute descumpanit si i-am intins sticla, acesta parandu-mi-se cea mai buna solutie. Acesta o lua si sorbi din ea cu pofta, i-o intinse si prietenului lui si ne multumira. Am inceput o conversatie din care am inteles cam 10 % din cuvinte, le-am spus ca suntem din Romania, s-au bucurat si ne-au povestit ca si ei au un coleg roman (lucrau ca electricieni). Ne-au facut o scurta prezentare verbala a clubului si ne-au asigurat ca este probabil cel mai bun club din Anglia. Cei doi aratau picati parca din Trainspotting (unul din ei semana leit cu Spud).

Intr-un final am reusit sa ajungem la intrare si am constatat extrem de incantati ca noi am fost ultimele persoane lasate sa intre in club. A urmat o perchezitie extrem de amanuntita facuta de un bodyguard cu accent rus, ne-am lasat hainele la garderoba si am coborat in club.
Clubul este facut in adancime si este compus din trei camere, fiecare cu un gen de muzica diferita. Fiind devreme, locul era aproape gol, permitandu-ne sa ne invartim si sa exploram. Ca si design as spune ca seama cu Fire-ul nostru autohton, peretii fiind formati din caramizi rosii, cu tevi ce intra si ies din diferite locuri.

Am intrat in prima camera, unde se asculta hip hop, dupa care am trecut in alta in care se asculta drum'n'bass si in care se agitau frenetic cativa oameni, ajungand in camera cu minimal. De mentionat ca in fiecare camera pot incapea multe sute de oameni.
Ne-am oprit in ultima camera si am baut un pahar de ceva in timp ce am experimentat amuzati senzatia de a simti picioarele cum iti tremura de la vibratiile boxelor din podea. Petrecaretii au inceput sa apara in numar din ce in ce mai mare si in scurt timp camera in care ne aflam se umpluse. Ora 12 se apropia fulgerator si odata cu apropierea ei, o intrebare zacea pe buzele tuturor: cum si cu ce ne distram si mai ales de unde.

Oameni de toate nationalitatile roiau acum in jurul pupitrului dj-ului (de unde acum rasuna breakbeat) toti cu o singura dorinta: sa treaca in noul an in perfecta armonie cu cei din jur si de ce nu, cu tot Universul.
Cu cateva minute inainte de 12, eram alaturi de cele cateva sute de englezi si straini, toti uniti intr-o singura energie si un singur glas ce striga: 3,2,1...
Bubuiturile breakbeatului din boxe, tremuratul podelei, laserele care transformasera locul intr-o piscina verde si sute de baloane eliberate atunci cand ceasurile fixate pe GMT au aratat ora 12...
Am simtit cum greutatea trecutului si a viitorului mi se ridica de pe umeri, cum glasul mi se pierde in suieratul din aer si cum prezentul ramane singura certitudine. Parca totul explodase si incremenise in timp. Mintea parca zburase in aer si explodase in mici particule colorate, la fel ca un joc de artificii si corpul parca imi devenise imponderabil. Vedeam fericirea acelei clipe ce parea sa nu se mai termine pe fetele celor din jur. Dragostea devenise un sentiment aproape palpabil. Un sarut, o strangere in brate si puteam simti acel tremurat mutandu-se de la unul la altul aproape ca ceva material.

Secunda a durat ore, pentru ca dupa ce explozia initiala s-a domolit, printr-o scurta verificarea a ceasului am constatat ca e deja spre dimineata. Cei din jur pareau ca se cunosc cu totii de mult timp si aveai senzatia ca te afli la petrecerea cuiva. Melodii fara nume, dj de care nu imi aduc aminte, totul s-a contopit parca intr-un ritm continuu.
Am observat cu placere ca "Fabric" este un club in care nu se fumeaza. Cine vrea sa fumeze trebuie sa iasa afara. In timp ce savuram cu placere aerul fara fum, l-am vazut cu coada ochiului langa noi pe un indian imbracat in costum care rula un joint si pe care spre stupoarea noastra l-a si aprins acolo. Nu cred ca a apucat sa inhaleze al doilea fum ca a fost luat pe sus de doi dintre bodyguarzi si scos afara. Dupa vreo ora, acelasi indian(care nu stiu cum intrase inauntru), acelasi joint aprins in clubul lipsit complet de fum, din nou expediat de paza.

Incet-incet, petrecerea se apropia de final. Dragostea si prietenia incepea sa dispara din aer, totul culminand cu o bataie intre doua grupuri aflate in sectorul de VIP. Am privit invalmaseala de pumni si picioare, in timp ce tot clubul fluiera si aplauda admirativ. Ne-am zis ca oricum o seara nu are cum sa fie completa in Londra fara o bataie.

Dupa ce spiritele s-au calmat am decis ca a venit momentul sa punem punct petrecerii din club si s-o mutam la hotel. Am urcat scarile si am ajuns in fata garderobei unde se intindea o coada extrem de lunga de fosti oameni (acum zombie). Ne-am asezat alaturi de ei si am inceput sa tremuram in frigul patrunzator (garderoba se afla langa locul in care oamenii ieseau sa fumeze, iar usile erau toate deschise). Privirile prietenoase de mai inainte devenisera complet ostile. Toata lumea se uita in jur suspicioasa, toti ingrijorati sa nu isi piarda locul la coada. Dupa vreo ora extrem de lunga, paralizati de frigul din jur dar si de cel din privirile celorlalti am reusit sa ne luam hainele si sa iesim pe strada in cautarea unui taxi.

Am realizat curand ca probabil cam toti soferii englezi zac acum beti pe la casele lor si am luat un autobuz (circula non-stop in Londra) si ne-am indreptat zgribuliti si tacuti spre hotel.
Noaptea s-a terminat la fel de brusc cum a inceput, a fost parca un vis, o incursiune parca intr-un film de Guy Ritchie, cu personaje care de care mai colorate si mai bizare. A doua zi ne intrebam daca totul a fost real. Durerile de muschi si de cap dar si impacarea pe care o simteam dupa o noapte extrem de reusita ne spuneau ca da. It was fuckin' real!