De cand pe bratara mea de aur (conform proverbului: munca e bratara de aur) e gravat cu litere mari CORPORATIE, iar timpul meu acordat muncitului pe plantatia altuia se desfasoara intr-o zona dintr-aceasta, in care vezi tineri si tinere imbracati in uniformele junimii capitaliste, ma tot gandesc la cliseul asta care ne bantuie gandurile mai tuturor: corporatiile sunt evil, vor sa puna stapanire pe planeta, trebuie oprite, ori Oracle/Microsoft/Coca-Cola/Skynet Central vor aduce la putere robotii/cutiile de cola sau... cine stie ce naiba altceva.
Bine, ca sa trec direct la subiect si eu cred la fel. Cliseu sau nu, subiect fumat sau chestie cu care deja ne-am obisnuit, simt nevoia sa imi vars oful in legatura cu acestre fabrici si uzine tovarasesti new age. Poate ca nu o sa prindem noi momentul in care robotii care ruleaza Windows 666 si au trasaturile lui Bill Gates, vor juca tenis de picior cu capatanile noastre, dar un lucru e clar: corporatiile controleaza financiar si legal lumea, pot sa declanseze razboaie, pot sa faca orice vrea muschiul lor multinational sa faca, inclusiv sa ne dea bombe nucleare-n cap sau tot felul de boli (gen gripe porcine, aviare, etc, pentru bunastarea industriei farmaceutice), mai rau ca o prostituata din Africa de Sud. Pentru ca au cu ce (vezi exemplul sefului de la Oracle, cu o casa de 200 de milioane USD sau pe CEO-ul de la Coca-Cola, a carui fata malefica concureaza pana si cu a lui Papa Benedict)!
Insa, teoria conspiratiei e o idee care cade cam greu de digerat pentru multi. Pe mine unul, ca angajat (momentan) al unei astfel de companii cu sute de angajati, ma enerveaza alte chestii, mai pe termen scurt (ca deocamdata mi se rupe de ce o sa fie peste 100 de ani). Cultura organizationala, ca sa folosesc aceasta sintagma la fel de artificiala ca inghetata de la McDonald's, atat de draga tuturor managerilor prezenti cu sutele (mult mai multi decat cei care ar trebui sa si execute ceva, nu doar sa dea indicatii) e pe locul 1 in topul meu personal.
In corporatii se practica dragostea fortata intre oameni. Aici, domneste principiul: dragoste cu de-a sila se face. Adica, viol intelectual. Trebuie sa fii prieten cu toate matracucile si toti baieteii sensibili sau plini de ei, cu neuroni in forma de HP sau IBM. Astia din urma cred ca, daca consuma o Salitos Mojito in Gaia, o data pe saptamana, au descoperit sensul vietii. De fapt, cu totii, au vise ude noaptea cu vacante in Asia, alaturi de cateva "loveyoulongtimesir" minore, departe de prietena/viitoare/actuala/nevasta, angajata si ea in acelasi loc sau la corporatia de visavis (asta pentru ca aceste pepiniere de sculeri-matriteri cu abilitati internautice, se afla in locuri bine stabilite, gen Pipera, inghesuite toate in acelasi loc).
Si sa nu credeti ca am ceva doar cu baietii sensibili pe care ii trage aerul conditionat si racesc la ovare, sau cei care sunt atat de mandri de blacberryul sau iphone3,4,5-ul din buzunar si Hyundai-ul luat pe inventar. Nu! Protestez si impotriva femeilor-penis (asa cum le numea cineva pe un blog, am uitat pe care) prezente in proportie covarsitoare printre peretii de rigips ai multinationalelor. Adica, fetele alea care si-au luat viata in propriile maini, au descoperit independenta oferita subit de aceste joburi cu salarii de la 30-40 de milioane in sus, telefon cu factura platita, plus bonuri de masa. Ce nevoie mai avem noi, de voi, barbatii? se intreaba ele. Acum am cu ce, bah! Imi platesc singura sucul la Fratelli, benzina si tot ceea ce mai asteptam de la tine. Daca e, o punem de un contract d-asta, un aranjament, cum ii zicea... casatorie, parca? Eu vin cu 2,000 de euro pe luna, tu cu 2,000 si ne luam Golf VI in leasing si vacanta aia la resort in Bali despre care am citit pe mail zilele trecute. Poate trantim si un copil de care nu o sa avem niciodata timp sa ne ocupam, ce zici? Feminism prost inteles.
Sa mai vorbim si de team-buildinguri? Excursiile alea platite, in care esti obligat sa zambesti frumos boului care te calca pe bataturi 9 ore pe zi, 5 zile pe saptamana, ca altfel te noteaza in caiet ca esti sociopat si nu esti om de echipa si, luni, cand te intorci la birou te dau afara, pe motiv ca ei nu au nevoie de individualisti in companie? N-are rost. Ma mai enerveaza zambetele false si oamenii care se saluta prieteneste la tot pasul, chiar daca nu se suporta, nu se cunosc sau au fete profund antipatice. Ce naiba, chiar nu mai e nimeni in stare sa isi faca prieteni bazati pe pasiuni si interese comune? Trebuie sa vina managerul lu' peste sa iti zica: uite, el e Victor, de azi inainte iesiti la masa impreuna, aveti subiecte comune de discutie (mereu despre job, barfit colegi, injurat complice seful) si, eventual, incepeti sa mergeti si la mare impreuna, in Vama, ca asa se poarta acum?
Mda, nu zic ca nu e placut sa le iei banii la sfarsit de luna si sa ii injuri pana ti se expandeaza creierul ca un pop corn, pana in ziua in care o iei razna, la fel ca in Postal (jocul ala in care un postas care o ia razna se apuca sa matraseasca oameni cu tot felul de arme, cum ar fi: pusca infipta in fundul unei pisici pe post de amortizor, canistra de benzina si posibilitatea de a-i stinge pe incendiati cu "dusuri aurii", drujba, etc). Sau ca in Jerry McGuire, ceva mai pasnic. Sau pur si simplu trantesti usa in urma ta si pleci naibii pe insula aia la care tot visezi de cativa ani.
Dar pana una alta, ma duc sa trimit niste mailuri ca mi s-a umplut outlook-ul mai rau ca oraselul ala din Germania in care au murit nu stiu cati oameni la love parade.
luni, 26 iulie 2010
marți, 8 septembrie 2009
luni, 7 septembrie 2009
duminică, 6 septembrie 2009
Moalboal
Tom ne astepta deja de vreo ora in fata hotelului. Ii spusesem sa vina sa ne ia la ora 6 dimineata fix insa era ora 7 si noi d-abia ne chinuiam sa impachetam ultimele lucruri. Urma sa parcurgem un drum de aproximativ 3 ore in partea sudica a insulei spre raiul scuba-diverilor din Filipine, Moalboal.
30 de minute mai tarziu am reusit sa ne aruncam lucrurile in portbagajul masinii rablagite a lui Tom si sa plecam. Fiind devreme am reusit sa iesim repede din oras. Au urmat unul dupa altul orase ale caror nume le-am uitat, organizate in municipalitati.
Pe masura ce timpul trecea, locurile pe care le strabateam se trezeau la viata. Tom facea slalom printre sutele de masini si motorete ce se ingramadeau fara sens pe benzile soselei. Ne explica pe masura ce inaintam despre organizarea administrativa a oraselor in Filipine si ne spunea pe rand numele acestora si cam ce e interesant de vazut in fiecare. Cu cat ne departam mai mult de Cebu, cu atat traficul se rarefia si jungla de pe marginea drumului devenea mai densa. Peisajul trecea incet de la cvasi-urban la exotic, locul caselor si cladirilor fiind luat de palmieri si vegetatie luxurianta.
Dupa aproape 3 ore am ajuns aproape de capatul sudic al insulei in oraselul pe care il cautam. De-a lungul drumului prafuit se aflau multe jeepney-uri, motorete si oameni intr-o permanenta agitatie insa nici un semn ca aceea ar fi o destinatie turistica. Arata ca orice alt orasel anonim de provincie din Filipine.
Tom ne spuse ca pentru a ajunge la Panagsama Beach (unde se afla resortul in care rezervasem un bungalow) trebuie sa parasim drumul principal si sa o luam pe un altul ce se intindea in dreapta. Dupa ce am parcurs si acest drum, am continuat pe un altul extrem de ingust (indicatie primita de la un localnic ras in cap, plin de tatuaje si de piercinguri) pe care masina de-abia incapea. Drumul (sau mai degraba ulita) era complet neasfaltat, prin jungla si foarte pustiu. Intr-un final am reusit sa ajungem la resort, cunoscut in intreaga tara mai ales datorita proprietarului neamt (probabil singurul om care vorbeste tagalog cu accent nemtesc) si a clubului "Planet Adventure" pe care acesta il conduce. Rafting, trekking, excursii pe vulcani si alte "distractii" extreme sunt in meniul clubului condus de german. Aici poti gasi biciclete de inchiriat, echipament de scuba diving si cam orice alt lucru de care ai avea nevoie pentru un rush de adrenalina.
Resortul arata exact asa cum ni l-am fi imaginat, bungalow-uri construite din bambus, cu un mic bar si un restaurant la intrare.
Ne-am asezat la una din micile mese ale restaurantului si ne-am comandat cate ceva de mancare si o bere rece in timp ce ne hotaram in ce fel ne vom petrece weekendul: explorat cu motoreta, rapel sau scuba?
La scurt timp si-a facut aparitia un barbat alb care, ne-am dat seama dupa cum vorbea limba locala cu accent german, era chiar proprietarul resortului. Ne-a salutat vesel si ne-a intrebat daca vrem sa ne inscriem intr-una din activitatile pentru a doua zi. Ne-a oferit si o harta a locului si chiar si o motoreta (de inchiriat, cu aproximativ 10 dolari pe zi) pentru a explora imprejurimile. Am acceptat fara sa ne gandim prea mult si dupa ce ne-am terminat masa, ne-am suit pe bolidul de 125 de cm3 si am plecat in necunoscut. Trebuie sa precizez ca desi numele "Panagsama Beach" sugereaza existenta unei plaje, am observat la fata locului ca de fapt ea nu exista. Povestea spune ca un mare taifun a suflat tot nisipul de pe plaja cu multi ani in urma, ramand numai bolovani si pietris.
Am aflat insa ca exista o plaja totusi, numita "White Beach", de care localnicii sunt foarte mandri, aflata la cativa kilometri distanta (aproximare filipineza). Dupa ce am vizitat o ferma de orhidee si alte atractii locale am plecat in cautarea plajei. Cu plinul facut (o sticla de Cola plina cu benzina, luata de pe marginea drumului) am inceput sa strabatem drumul intortocheat urmand indicatiile oamenilor din ce in ce mai rari pe care ii intalneam. Cei cativa kilometri pe care credeam ca ii vom parcurge in 10 minute ne dadeau de furca, pentru ca dupa vreo 30 de minute inca nu vedeam nici un semn ca ne-am apropia de vreo plaja. In stanga si dreapta nu aveam decat jungla, iar drumul incepea sa fie pustiu.
Intr-un final ajungem in fata unei porti, unde cativa filipinezi ne cer o taxa de intrare spunandu-ne ca am ajuns la White Beach. Am parcat motocicleta si ne-am trezit in mijlocul a ceea ce parea a fi un fel de picnic filipinez. Toti petreceau, fie mancand si band la mese improvizate sau alergand sau plimbandu-se pe plaja. Prezenta noastra a fost remarcata destul de rapid (eram singurii doi albi intre destul de multi localnici) si privirile incepusera sa se intoarca inspre noi. Ne imaginasem ca vom gasi aici macar cativa turisti, insa curand am realizat ca suntem singurii. Peisajul incredibil ne-a invins vagul sentiment de neliniste si am decis sa ramanem.
Am plecat atunci cand soarele se apropia de apus, amintindu-ne ca avem un drum destul de lung de parcurs prin jungla si ca ar fi bine sa ajungem la resort pana la lasarea intunericului.
Drumul de intoarcere:
Seara ne-am petrecut-o trecand dintr-un bar in altul pe mica ulita a carei liniste era tulburata de cativa turisti straini (englezi, germani)
Am intalnit si filipinezi fericiti:
A doua zi ne-am trezit devreme, hotarati sa ajungem la unul din cele mai cunoscute obiective ale locului, Kawasan Falls. Ne-am suit pe bolidul negru care ne astepta tacut in fata resortului si am pornit inspre mai sus numita cascada. Aflasem ca drumul are aproximativ 20 de kilometri si ca odata ajunsi acolo, trebuie sa parcam si sa urcam prin jungla pe jos.
Soseaua era destul de libera, linistea fiind tulburata doar de zgomotul tevei de esapament al motoretei. Din cand in cand un autobuz aparea la cate o cotitura, mergand cu viteza extrem de mare pe micul drum cu doua benzi.
Dupa un drum extrem de antrenant, descoperim micul complex de la baza muntelui pe care se afla Kawasan Falls. Parcam motoreta si cedam ofertei de a ne lua un ghid pentru o suma modica. Acesta, un filipinez cam de aceeasi varsta cu noi, cu o engleza foarte buna, a luat-o repede inainte pe cararea ce se intindea inaintea noastra, in jungla. In scurt timp am ajuns la un punct de colectare a unei taxe de intrare, de unde ne-am cumparat si apa pentru calatoria care ne astepta. Deja transpirasem vreo cateva litri, era foarte cald si aerul era extrem de greu de respirat din cauza umezelii.
Ghidul ne informa ca "Kawasan Falls" inseamna de fapt trei cascade, aflate una deasupra celeilalte si ca depinde de noi pana unde vrem sa urcam. Am hotarat sa urcam pana la cea mai de sus. Prima imagine a fost cea a raului:
Drumul a fost destul de obositor, pe masura ce urcam cararea se ingusta, in unele locuri fiind nevoiti sa ne cataram. Am ajuns in cele din urma la ultima cascada, unde ne-am dezbracat si aruncat in apa albastra fara sa ne gandim prea mult la lucrurile lasate in grija ghidului nostru. Apa rece de rau ne-a revigorat si am observat extrem de amuzati privirile insistente ale filipinezilor din jur (eram iar singurii turisti din zona) care faceau baie imbracati in pantaloni si tricouri.
Dupa ce ne-am racorit am decis sa il lasam pe ghid sa plece pentru ca invatasem drumul si ne gandeam sa profitam de peisaj, sa ne oprim in fiecare loc si sa facem poze fara a mai fi preocupati de prezenta unei a treia persoane. O ploaie torentiala (apocaliptica mai degraba) a inceput odata ce ne-am apucat sa coboram si in scurt timp eram uzi si fara vreun loc in care sa ne adapostim. Pamantul se transformase in noroi si fiecare pas parea facut pe un fel de patinoar, trebuind sa avem grija la fiecare panta sau piatra.
Ploaia torentiala a repornit odata ce am ajuns la prima cascada (cea mai de jos), unde am reusit sa ne adapostim. Profitand de un nou moment de pauza al ploii am ajuns la locul in care parcasem si am plecat spre resort. Pe drum, ploaia a reinceput cu forte proaspete, facand prezenta tricoului inutila. Am condus aproape fara sa vad, prin valurile de apa ce cadeau din cer si imi intrau in ochi (nu aveam casca) si prin frigul creat de viteza cu care ne deplasam. Tremuram de parca mii de volti ar fi trecut prin corp, insa senzatia de disconfort era combatuta de frenezia care ma facea sa accelerez si sa urlu fericit. Toate gandurile se concentrasera numai la drum si la a distinge ceva prin perdeaua de apa. Restul lucrurilor nu mai contau. Un sentiment placut de libertate ne cuprinsese si parca imi doream ca acest drum sa nu se mai termine.
Am ajuns insa la resort, unde o aspirina si o bere rece au fost remediile pentru ziua petrecuta in jungla si in ploaie.
Initierea in scufundari pentru urmatoare zi a fost anulata, cu regret, din cauza vremei urate si a furtunii de pe mare.
Am incheiat weekendul relaxandu-ne cu un masaj in camera de bambus in care vantul patrundea placut prin ferestrele deschise si am meditat asupra acestei mici societati (aproape secrete) aflata in mijlocul pustietatii pe una din cele 7000 de insule filipineze. Cativa nemti, veniti aici probabil in vacanta, care nu au mai plecat. S-au casatorit cu localnice, le-au invatat limba si obiceiurile si au inceput sa faca bani din ceea ce le place cel mai mult. Din nou m-am gandit... De ce nu? De ce ne intoarcem la zidurile de beton, aglomeratie, lume ce a uitat ce inseamna sa se opreasca si sa se bucure de un scurt moment, societate aflata in permanenta graba?
Nu am apucat sa imi dau si raspunsul pentru ca Tom si-a facut aparitia, venind sa ne recupereze si sa ne duca inapoi in civilizatie.
Ne-am luat "la revedere" de la cei cativa membri fericiti ai acestei secte aparte a oamenilor ce aleg sa traiasca liberi si am pornit la drum, fericiti ca macar pentru cateva zile am stat alaturi de ei.
30 de minute mai tarziu am reusit sa ne aruncam lucrurile in portbagajul masinii rablagite a lui Tom si sa plecam. Fiind devreme am reusit sa iesim repede din oras. Au urmat unul dupa altul orase ale caror nume le-am uitat, organizate in municipalitati.
Pe masura ce timpul trecea, locurile pe care le strabateam se trezeau la viata. Tom facea slalom printre sutele de masini si motorete ce se ingramadeau fara sens pe benzile soselei. Ne explica pe masura ce inaintam despre organizarea administrativa a oraselor in Filipine si ne spunea pe rand numele acestora si cam ce e interesant de vazut in fiecare. Cu cat ne departam mai mult de Cebu, cu atat traficul se rarefia si jungla de pe marginea drumului devenea mai densa. Peisajul trecea incet de la cvasi-urban la exotic, locul caselor si cladirilor fiind luat de palmieri si vegetatie luxurianta.
Dupa aproape 3 ore am ajuns aproape de capatul sudic al insulei in oraselul pe care il cautam. De-a lungul drumului prafuit se aflau multe jeepney-uri, motorete si oameni intr-o permanenta agitatie insa nici un semn ca aceea ar fi o destinatie turistica. Arata ca orice alt orasel anonim de provincie din Filipine.
Tom ne spuse ca pentru a ajunge la Panagsama Beach (unde se afla resortul in care rezervasem un bungalow) trebuie sa parasim drumul principal si sa o luam pe un altul ce se intindea in dreapta. Dupa ce am parcurs si acest drum, am continuat pe un altul extrem de ingust (indicatie primita de la un localnic ras in cap, plin de tatuaje si de piercinguri) pe care masina de-abia incapea. Drumul (sau mai degraba ulita) era complet neasfaltat, prin jungla si foarte pustiu. Intr-un final am reusit sa ajungem la resort, cunoscut in intreaga tara mai ales datorita proprietarului neamt (probabil singurul om care vorbeste tagalog cu accent nemtesc) si a clubului "Planet Adventure" pe care acesta il conduce. Rafting, trekking, excursii pe vulcani si alte "distractii" extreme sunt in meniul clubului condus de german. Aici poti gasi biciclete de inchiriat, echipament de scuba diving si cam orice alt lucru de care ai avea nevoie pentru un rush de adrenalina.
Resortul arata exact asa cum ni l-am fi imaginat, bungalow-uri construite din bambus, cu un mic bar si un restaurant la intrare.
Ne-am asezat la una din micile mese ale restaurantului si ne-am comandat cate ceva de mancare si o bere rece in timp ce ne hotaram in ce fel ne vom petrece weekendul: explorat cu motoreta, rapel sau scuba?La scurt timp si-a facut aparitia un barbat alb care, ne-am dat seama dupa cum vorbea limba locala cu accent german, era chiar proprietarul resortului. Ne-a salutat vesel si ne-a intrebat daca vrem sa ne inscriem intr-una din activitatile pentru a doua zi. Ne-a oferit si o harta a locului si chiar si o motoreta (de inchiriat, cu aproximativ 10 dolari pe zi) pentru a explora imprejurimile. Am acceptat fara sa ne gandim prea mult si dupa ce ne-am terminat masa, ne-am suit pe bolidul de 125 de cm3 si am plecat in necunoscut. Trebuie sa precizez ca desi numele "Panagsama Beach" sugereaza existenta unei plaje, am observat la fata locului ca de fapt ea nu exista. Povestea spune ca un mare taifun a suflat tot nisipul de pe plaja cu multi ani in urma, ramand numai bolovani si pietris.
Am aflat insa ca exista o plaja totusi, numita "White Beach", de care localnicii sunt foarte mandri, aflata la cativa kilometri distanta (aproximare filipineza). Dupa ce am vizitat o ferma de orhidee si alte atractii locale am plecat in cautarea plajei. Cu plinul facut (o sticla de Cola plina cu benzina, luata de pe marginea drumului) am inceput sa strabatem drumul intortocheat urmand indicatiile oamenilor din ce in ce mai rari pe care ii intalneam. Cei cativa kilometri pe care credeam ca ii vom parcurge in 10 minute ne dadeau de furca, pentru ca dupa vreo 30 de minute inca nu vedeam nici un semn ca ne-am apropia de vreo plaja. In stanga si dreapta nu aveam decat jungla, iar drumul incepea sa fie pustiu.
Intr-un final ajungem in fata unei porti, unde cativa filipinezi ne cer o taxa de intrare spunandu-ne ca am ajuns la White Beach. Am parcat motocicleta si ne-am trezit in mijlocul a ceea ce parea a fi un fel de picnic filipinez. Toti petreceau, fie mancand si band la mese improvizate sau alergand sau plimbandu-se pe plaja. Prezenta noastra a fost remarcata destul de rapid (eram singurii doi albi intre destul de multi localnici) si privirile incepusera sa se intoarca inspre noi. Ne imaginasem ca vom gasi aici macar cativa turisti, insa curand am realizat ca suntem singurii. Peisajul incredibil ne-a invins vagul sentiment de neliniste si am decis sa ramanem.
Am plecat atunci cand soarele se apropia de apus, amintindu-ne ca avem un drum destul de lung de parcurs prin jungla si ca ar fi bine sa ajungem la resort pana la lasarea intunericului.
Drumul de intoarcere:
Seara ne-am petrecut-o trecand dintr-un bar in altul pe mica ulita a carei liniste era tulburata de cativa turisti straini (englezi, germani)
Am intalnit si filipinezi fericiti:
A doua zi ne-am trezit devreme, hotarati sa ajungem la unul din cele mai cunoscute obiective ale locului, Kawasan Falls. Ne-am suit pe bolidul negru care ne astepta tacut in fata resortului si am pornit inspre mai sus numita cascada. Aflasem ca drumul are aproximativ 20 de kilometri si ca odata ajunsi acolo, trebuie sa parcam si sa urcam prin jungla pe jos.Soseaua era destul de libera, linistea fiind tulburata doar de zgomotul tevei de esapament al motoretei. Din cand in cand un autobuz aparea la cate o cotitura, mergand cu viteza extrem de mare pe micul drum cu doua benzi.
Dupa un drum extrem de antrenant, descoperim micul complex de la baza muntelui pe care se afla Kawasan Falls. Parcam motoreta si cedam ofertei de a ne lua un ghid pentru o suma modica. Acesta, un filipinez cam de aceeasi varsta cu noi, cu o engleza foarte buna, a luat-o repede inainte pe cararea ce se intindea inaintea noastra, in jungla. In scurt timp am ajuns la un punct de colectare a unei taxe de intrare, de unde ne-am cumparat si apa pentru calatoria care ne astepta. Deja transpirasem vreo cateva litri, era foarte cald si aerul era extrem de greu de respirat din cauza umezelii.
Ghidul ne informa ca "Kawasan Falls" inseamna de fapt trei cascade, aflate una deasupra celeilalte si ca depinde de noi pana unde vrem sa urcam. Am hotarat sa urcam pana la cea mai de sus. Prima imagine a fost cea a raului:
Drumul a fost destul de obositor, pe masura ce urcam cararea se ingusta, in unele locuri fiind nevoiti sa ne cataram. Am ajuns in cele din urma la ultima cascada, unde ne-am dezbracat si aruncat in apa albastra fara sa ne gandim prea mult la lucrurile lasate in grija ghidului nostru. Apa rece de rau ne-a revigorat si am observat extrem de amuzati privirile insistente ale filipinezilor din jur (eram iar singurii turisti din zona) care faceau baie imbracati in pantaloni si tricouri.
Dupa ce ne-am racorit am decis sa il lasam pe ghid sa plece pentru ca invatasem drumul si ne gandeam sa profitam de peisaj, sa ne oprim in fiecare loc si sa facem poze fara a mai fi preocupati de prezenta unei a treia persoane. O ploaie torentiala (apocaliptica mai degraba) a inceput odata ce ne-am apucat sa coboram si in scurt timp eram uzi si fara vreun loc in care sa ne adapostim. Pamantul se transformase in noroi si fiecare pas parea facut pe un fel de patinoar, trebuind sa avem grija la fiecare panta sau piatra.
Ploaia torentiala a repornit odata ce am ajuns la prima cascada (cea mai de jos), unde am reusit sa ne adapostim. Profitand de un nou moment de pauza al ploii am ajuns la locul in care parcasem si am plecat spre resort. Pe drum, ploaia a reinceput cu forte proaspete, facand prezenta tricoului inutila. Am condus aproape fara sa vad, prin valurile de apa ce cadeau din cer si imi intrau in ochi (nu aveam casca) si prin frigul creat de viteza cu care ne deplasam. Tremuram de parca mii de volti ar fi trecut prin corp, insa senzatia de disconfort era combatuta de frenezia care ma facea sa accelerez si sa urlu fericit. Toate gandurile se concentrasera numai la drum si la a distinge ceva prin perdeaua de apa. Restul lucrurilor nu mai contau. Un sentiment placut de libertate ne cuprinsese si parca imi doream ca acest drum sa nu se mai termine.
Am ajuns insa la resort, unde o aspirina si o bere rece au fost remediile pentru ziua petrecuta in jungla si in ploaie.
Initierea in scufundari pentru urmatoare zi a fost anulata, cu regret, din cauza vremei urate si a furtunii de pe mare.
Am incheiat weekendul relaxandu-ne cu un masaj in camera de bambus in care vantul patrundea placut prin ferestrele deschise si am meditat asupra acestei mici societati (aproape secrete) aflata in mijlocul pustietatii pe una din cele 7000 de insule filipineze. Cativa nemti, veniti aici probabil in vacanta, care nu au mai plecat. S-au casatorit cu localnice, le-au invatat limba si obiceiurile si au inceput sa faca bani din ceea ce le place cel mai mult. Din nou m-am gandit... De ce nu? De ce ne intoarcem la zidurile de beton, aglomeratie, lume ce a uitat ce inseamna sa se opreasca si sa se bucure de un scurt moment, societate aflata in permanenta graba?
Nu am apucat sa imi dau si raspunsul pentru ca Tom si-a facut aparitia, venind sa ne recupereze si sa ne duca inapoi in civilizatie.
Ne-am luat "la revedere" de la cei cativa membri fericiti ai acestei secte aparte a oamenilor ce aleg sa traiasca liberi si am pornit la drum, fericiti ca macar pentru cateva zile am stat alaturi de ei.
miercuri, 2 septembrie 2009
London's Fabric
E seara ajunului noului an si nu avem inca un plan bine stabilit pentru a ne petrece noaptea. Ceea ce ne doream era sa simtim cu adevarat ce inseamna sa petreci alaturi de englez in capitala mondiala a cluburilor si a muzicii bune. Cu mult timp inainte incepusem sa ascultam mixuri si artisti promovati de "Fabric Live" asa ca am hotarat ca cea mai buna alternativa este de a experimenta pe propria noastra piele ce inseamna sa petreci intr-un club ce are boxe chiar si in podea.
Bineinteles, nedeterminarea caracteristica ne-a impiedicat sa ne cumparam bilete din timp, gandind in stil pur romanesc ca sigur ne vom descurca la fata locului. In seara cu pricina, dupa ce le-am lasat pe fete sa se pregateasca moral si vestimentar pentru seara ce avea sa urmeze, am plecat (cam cu cateva ore inainte de revelion) sa vedem daca si cum putem intra la petrecere. Dupa un drum destul de lung cu autobuzul si bajbait timp de vreo 30 de minute pe strazile destul de pustii si extrem de friguroase ale Londrei, ajungem in fata unei usi imense deasupra careia statea scris simplu "Fabric". Am cautat infrigurati orice urma de om (fie el si bodyguard) pe care am fi putut sa il intrebam despre bilete insa tot ce am gasit a fost un interfon. Timizi am apasat butonul de cateva ori si o voce cu un puternic accent indian ne raspunde:
"Yes"
"Hello, we would like some tickets for tonight's party..."
"No more tickets"
"What do you mean no more tickets?" il intrebam pe presupusul domn Patel de la celalalt capat al interfonului.
"If you don't have tickets... you don't party tonight!" ne raspunde el cu accentul lui enervant si amuzant in acelasi timp.
"Well, look, we really want to come here tonight so at least tell us what to do... There has to be a way!" raspundem noi cu vocea tremuranda, vazand mult visata petrecere cum ne scapa printre degete.
"You come here 9 o'clock and you queue in front of club and if there is room you come in" ne spune vocea indianului nevazut.
Intre timp langa noi se mai strang vreo doua grupuri de straini (unii vorbeau franceza si ceilalti ceva in araba) si ii rugam si pe ei sa vorbeasca cu acel cerber indian ce se punea ca un zid intre noi si noaptea noastra de distractie in club. Rezultat a fost acelasi, Patel nelasandu-se induplecat a ne vinde macar niste bilete la suprapret.
O scurta sedinta de criza si hotaram! Vom veni la ora 9 si vom astepta in fata clubului in speranta ca vom fi lasati inauntru.
Dupa o scurta calatorie inapoi la hotel pentru a le lua pe fete ne-am intors la club, calatorind cu unul din genialele taxiuri londoneze si bucurandu-ne de o scurta conversatie cu taximetristul. Un englez pur sange, acesta ne-a spus povestea completa a masinilor-taxiuri din Londra (exista o companie care construieste numai aceste masini, ele avand numai aceasta destinatie), ne-a explicat cum trebuie sa tratam cu soferii londonezi si cat trebuie sa ii platim si nu in ultimul rand ne-a dat cateva tipsuri despre distractie in capitala Angliei.
Ajunsi inapoi in fata clubului am observat schimbarea completa a atmosferei. Usa imensa era deschisa, o coada destul de lunga se intindea de-a lungul strazii si cativa bodyguarzi imensi se plimbau dintr-un loc in altul aranjand garduri care sa tina multimea sub control. Ne-am asezat la coada si am inceput sa sorbim linistiti din sticla de Teacher's pe care o achizitionasem mai inainte pentru a ne face asteptarea mai usoara. Langa noi la coada asteptau cateva personaje extrem de interesante: in fata, doi scotieni (le-am recunoscut accentul) cam de varsta noastra si in spate o femeie cam de vreo 50 de ani, singura.
Sticla noastra de whisky le atrase atentia celor doi scotieni din fata noastra, unul din ei spunand cateva cuvinte indescifrabile printre care am inteles cuvantul Teacher's. Am stat cateva minute descumpanit si i-am intins sticla, acesta parandu-mi-se cea mai buna solutie. Acesta o lua si sorbi din ea cu pofta, i-o intinse si prietenului lui si ne multumira. Am inceput o conversatie din care am inteles cam 10 % din cuvinte, le-am spus ca suntem din Romania, s-au bucurat si ne-au povestit ca si ei au un coleg roman (lucrau ca electricieni). Ne-au facut o scurta prezentare verbala a clubului si ne-au asigurat ca este probabil cel mai bun club din Anglia. Cei doi aratau picati parca din Trainspotting (unul din ei semana leit cu Spud).
Intr-un final am reusit sa ajungem la intrare si am constatat extrem de incantati ca noi am fost ultimele persoane lasate sa intre in club. A urmat o perchezitie extrem de amanuntita facuta de un bodyguard cu accent rus, ne-am lasat hainele la garderoba si am coborat in club.
Clubul este facut in adancime si este compus din trei camere, fiecare cu un gen de muzica diferita. Fiind devreme, locul era aproape gol, permitandu-ne sa ne invartim si sa exploram. Ca si design as spune ca seama cu Fire-ul nostru autohton, peretii fiind formati din caramizi rosii, cu tevi ce intra si ies din diferite locuri.
Am intrat in prima camera, unde se asculta hip hop, dupa care am trecut in alta in care se asculta drum'n'bass si in care se agitau frenetic cativa oameni, ajungand in camera cu minimal. De mentionat ca in fiecare camera pot incapea multe sute de oameni.
Ne-am oprit in ultima camera si am baut un pahar de ceva in timp ce am experimentat amuzati senzatia de a simti picioarele cum iti tremura de la vibratiile boxelor din podea. Petrecaretii au inceput sa apara in numar din ce in ce mai mare si in scurt timp camera in care ne aflam se umpluse. Ora 12 se apropia fulgerator si odata cu apropierea ei, o intrebare zacea pe buzele tuturor: cum si cu ce ne distram si mai ales de unde.
Oameni de toate nationalitatile roiau acum in jurul pupitrului dj-ului (de unde acum rasuna breakbeat) toti cu o singura dorinta: sa treaca in noul an in perfecta armonie cu cei din jur si de ce nu, cu tot Universul.
Cu cateva minute inainte de 12, eram alaturi de cele cateva sute de englezi si straini, toti uniti intr-o singura energie si un singur glas ce striga: 3,2,1...
Bubuiturile breakbeatului din boxe, tremuratul podelei, laserele care transformasera locul intr-o piscina verde si sute de baloane eliberate atunci cand ceasurile fixate pe GMT au aratat ora 12...
Am simtit cum greutatea trecutului si a viitorului mi se ridica de pe umeri, cum glasul mi se pierde in suieratul din aer si cum prezentul ramane singura certitudine. Parca totul explodase si incremenise in timp. Mintea parca zburase in aer si explodase in mici particule colorate, la fel ca un joc de artificii si corpul parca imi devenise imponderabil. Vedeam fericirea acelei clipe ce parea sa nu se mai termine pe fetele celor din jur. Dragostea devenise un sentiment aproape palpabil. Un sarut, o strangere in brate si puteam simti acel tremurat mutandu-se de la unul la altul aproape ca ceva material.
Secunda a durat ore, pentru ca dupa ce explozia initiala s-a domolit, printr-o scurta verificarea a ceasului am constatat ca e deja spre dimineata. Cei din jur pareau ca se cunosc cu totii de mult timp si aveai senzatia ca te afli la petrecerea cuiva. Melodii fara nume, dj de care nu imi aduc aminte, totul s-a contopit parca intr-un ritm continuu.
Am observat cu placere ca "Fabric" este un club in care nu se fumeaza. Cine vrea sa fumeze trebuie sa iasa afara. In timp ce savuram cu placere aerul fara fum, l-am vazut cu coada ochiului langa noi pe un indian imbracat in costum care rula un joint si pe care spre stupoarea noastra l-a si aprins acolo. Nu cred ca a apucat sa inhaleze al doilea fum ca a fost luat pe sus de doi dintre bodyguarzi si scos afara. Dupa vreo ora, acelasi indian(care nu stiu cum intrase inauntru), acelasi joint aprins in clubul lipsit complet de fum, din nou expediat de paza.
Incet-incet, petrecerea se apropia de final. Dragostea si prietenia incepea sa dispara din aer, totul culminand cu o bataie intre doua grupuri aflate in sectorul de VIP. Am privit invalmaseala de pumni si picioare, in timp ce tot clubul fluiera si aplauda admirativ. Ne-am zis ca oricum o seara nu are cum sa fie completa in Londra fara o bataie.
Dupa ce spiritele s-au calmat am decis ca a venit momentul sa punem punct petrecerii din club si s-o mutam la hotel. Am urcat scarile si am ajuns in fata garderobei unde se intindea o coada extrem de lunga de fosti oameni (acum zombie). Ne-am asezat alaturi de ei si am inceput sa tremuram in frigul patrunzator (garderoba se afla langa locul in care oamenii ieseau sa fumeze, iar usile erau toate deschise). Privirile prietenoase de mai inainte devenisera complet ostile. Toata lumea se uita in jur suspicioasa, toti ingrijorati sa nu isi piarda locul la coada. Dupa vreo ora extrem de lunga, paralizati de frigul din jur dar si de cel din privirile celorlalti am reusit sa ne luam hainele si sa iesim pe strada in cautarea unui taxi.
Am realizat curand ca probabil cam toti soferii englezi zac acum beti pe la casele lor si am luat un autobuz (circula non-stop in Londra) si ne-am indreptat zgribuliti si tacuti spre hotel.
Noaptea s-a terminat la fel de brusc cum a inceput, a fost parca un vis, o incursiune parca intr-un film de Guy Ritchie, cu personaje care de care mai colorate si mai bizare. A doua zi ne intrebam daca totul a fost real. Durerile de muschi si de cap dar si impacarea pe care o simteam dupa o noapte extrem de reusita ne spuneau ca da. It was fuckin' real!
Bineinteles, nedeterminarea caracteristica ne-a impiedicat sa ne cumparam bilete din timp, gandind in stil pur romanesc ca sigur ne vom descurca la fata locului. In seara cu pricina, dupa ce le-am lasat pe fete sa se pregateasca moral si vestimentar pentru seara ce avea sa urmeze, am plecat (cam cu cateva ore inainte de revelion) sa vedem daca si cum putem intra la petrecere. Dupa un drum destul de lung cu autobuzul si bajbait timp de vreo 30 de minute pe strazile destul de pustii si extrem de friguroase ale Londrei, ajungem in fata unei usi imense deasupra careia statea scris simplu "Fabric". Am cautat infrigurati orice urma de om (fie el si bodyguard) pe care am fi putut sa il intrebam despre bilete insa tot ce am gasit a fost un interfon. Timizi am apasat butonul de cateva ori si o voce cu un puternic accent indian ne raspunde:
"Yes"
"Hello, we would like some tickets for tonight's party..."
"No more tickets"
"What do you mean no more tickets?" il intrebam pe presupusul domn Patel de la celalalt capat al interfonului.
"If you don't have tickets... you don't party tonight!" ne raspunde el cu accentul lui enervant si amuzant in acelasi timp.
"Well, look, we really want to come here tonight so at least tell us what to do... There has to be a way!" raspundem noi cu vocea tremuranda, vazand mult visata petrecere cum ne scapa printre degete.
"You come here 9 o'clock and you queue in front of club and if there is room you come in" ne spune vocea indianului nevazut.
Intre timp langa noi se mai strang vreo doua grupuri de straini (unii vorbeau franceza si ceilalti ceva in araba) si ii rugam si pe ei sa vorbeasca cu acel cerber indian ce se punea ca un zid intre noi si noaptea noastra de distractie in club. Rezultat a fost acelasi, Patel nelasandu-se induplecat a ne vinde macar niste bilete la suprapret.
O scurta sedinta de criza si hotaram! Vom veni la ora 9 si vom astepta in fata clubului in speranta ca vom fi lasati inauntru.
Dupa o scurta calatorie inapoi la hotel pentru a le lua pe fete ne-am intors la club, calatorind cu unul din genialele taxiuri londoneze si bucurandu-ne de o scurta conversatie cu taximetristul. Un englez pur sange, acesta ne-a spus povestea completa a masinilor-taxiuri din Londra (exista o companie care construieste numai aceste masini, ele avand numai aceasta destinatie), ne-a explicat cum trebuie sa tratam cu soferii londonezi si cat trebuie sa ii platim si nu in ultimul rand ne-a dat cateva tipsuri despre distractie in capitala Angliei.
Ajunsi inapoi in fata clubului am observat schimbarea completa a atmosferei. Usa imensa era deschisa, o coada destul de lunga se intindea de-a lungul strazii si cativa bodyguarzi imensi se plimbau dintr-un loc in altul aranjand garduri care sa tina multimea sub control. Ne-am asezat la coada si am inceput sa sorbim linistiti din sticla de Teacher's pe care o achizitionasem mai inainte pentru a ne face asteptarea mai usoara. Langa noi la coada asteptau cateva personaje extrem de interesante: in fata, doi scotieni (le-am recunoscut accentul) cam de varsta noastra si in spate o femeie cam de vreo 50 de ani, singura.
Sticla noastra de whisky le atrase atentia celor doi scotieni din fata noastra, unul din ei spunand cateva cuvinte indescifrabile printre care am inteles cuvantul Teacher's. Am stat cateva minute descumpanit si i-am intins sticla, acesta parandu-mi-se cea mai buna solutie. Acesta o lua si sorbi din ea cu pofta, i-o intinse si prietenului lui si ne multumira. Am inceput o conversatie din care am inteles cam 10 % din cuvinte, le-am spus ca suntem din Romania, s-au bucurat si ne-au povestit ca si ei au un coleg roman (lucrau ca electricieni). Ne-au facut o scurta prezentare verbala a clubului si ne-au asigurat ca este probabil cel mai bun club din Anglia. Cei doi aratau picati parca din Trainspotting (unul din ei semana leit cu Spud).
Intr-un final am reusit sa ajungem la intrare si am constatat extrem de incantati ca noi am fost ultimele persoane lasate sa intre in club. A urmat o perchezitie extrem de amanuntita facuta de un bodyguard cu accent rus, ne-am lasat hainele la garderoba si am coborat in club.
Clubul este facut in adancime si este compus din trei camere, fiecare cu un gen de muzica diferita. Fiind devreme, locul era aproape gol, permitandu-ne sa ne invartim si sa exploram. Ca si design as spune ca seama cu Fire-ul nostru autohton, peretii fiind formati din caramizi rosii, cu tevi ce intra si ies din diferite locuri.
Am intrat in prima camera, unde se asculta hip hop, dupa care am trecut in alta in care se asculta drum'n'bass si in care se agitau frenetic cativa oameni, ajungand in camera cu minimal. De mentionat ca in fiecare camera pot incapea multe sute de oameni.
Ne-am oprit in ultima camera si am baut un pahar de ceva in timp ce am experimentat amuzati senzatia de a simti picioarele cum iti tremura de la vibratiile boxelor din podea. Petrecaretii au inceput sa apara in numar din ce in ce mai mare si in scurt timp camera in care ne aflam se umpluse. Ora 12 se apropia fulgerator si odata cu apropierea ei, o intrebare zacea pe buzele tuturor: cum si cu ce ne distram si mai ales de unde.
Oameni de toate nationalitatile roiau acum in jurul pupitrului dj-ului (de unde acum rasuna breakbeat) toti cu o singura dorinta: sa treaca in noul an in perfecta armonie cu cei din jur si de ce nu, cu tot Universul.
Cu cateva minute inainte de 12, eram alaturi de cele cateva sute de englezi si straini, toti uniti intr-o singura energie si un singur glas ce striga: 3,2,1...
Bubuiturile breakbeatului din boxe, tremuratul podelei, laserele care transformasera locul intr-o piscina verde si sute de baloane eliberate atunci cand ceasurile fixate pe GMT au aratat ora 12...
Am simtit cum greutatea trecutului si a viitorului mi se ridica de pe umeri, cum glasul mi se pierde in suieratul din aer si cum prezentul ramane singura certitudine. Parca totul explodase si incremenise in timp. Mintea parca zburase in aer si explodase in mici particule colorate, la fel ca un joc de artificii si corpul parca imi devenise imponderabil. Vedeam fericirea acelei clipe ce parea sa nu se mai termine pe fetele celor din jur. Dragostea devenise un sentiment aproape palpabil. Un sarut, o strangere in brate si puteam simti acel tremurat mutandu-se de la unul la altul aproape ca ceva material.
Secunda a durat ore, pentru ca dupa ce explozia initiala s-a domolit, printr-o scurta verificarea a ceasului am constatat ca e deja spre dimineata. Cei din jur pareau ca se cunosc cu totii de mult timp si aveai senzatia ca te afli la petrecerea cuiva. Melodii fara nume, dj de care nu imi aduc aminte, totul s-a contopit parca intr-un ritm continuu.
Am observat cu placere ca "Fabric" este un club in care nu se fumeaza. Cine vrea sa fumeze trebuie sa iasa afara. In timp ce savuram cu placere aerul fara fum, l-am vazut cu coada ochiului langa noi pe un indian imbracat in costum care rula un joint si pe care spre stupoarea noastra l-a si aprins acolo. Nu cred ca a apucat sa inhaleze al doilea fum ca a fost luat pe sus de doi dintre bodyguarzi si scos afara. Dupa vreo ora, acelasi indian(care nu stiu cum intrase inauntru), acelasi joint aprins in clubul lipsit complet de fum, din nou expediat de paza.
Incet-incet, petrecerea se apropia de final. Dragostea si prietenia incepea sa dispara din aer, totul culminand cu o bataie intre doua grupuri aflate in sectorul de VIP. Am privit invalmaseala de pumni si picioare, in timp ce tot clubul fluiera si aplauda admirativ. Ne-am zis ca oricum o seara nu are cum sa fie completa in Londra fara o bataie.
Dupa ce spiritele s-au calmat am decis ca a venit momentul sa punem punct petrecerii din club si s-o mutam la hotel. Am urcat scarile si am ajuns in fata garderobei unde se intindea o coada extrem de lunga de fosti oameni (acum zombie). Ne-am asezat alaturi de ei si am inceput sa tremuram in frigul patrunzator (garderoba se afla langa locul in care oamenii ieseau sa fumeze, iar usile erau toate deschise). Privirile prietenoase de mai inainte devenisera complet ostile. Toata lumea se uita in jur suspicioasa, toti ingrijorati sa nu isi piarda locul la coada. Dupa vreo ora extrem de lunga, paralizati de frigul din jur dar si de cel din privirile celorlalti am reusit sa ne luam hainele si sa iesim pe strada in cautarea unui taxi.
Am realizat curand ca probabil cam toti soferii englezi zac acum beti pe la casele lor si am luat un autobuz (circula non-stop in Londra) si ne-am indreptat zgribuliti si tacuti spre hotel.
Noaptea s-a terminat la fel de brusc cum a inceput, a fost parca un vis, o incursiune parca intr-un film de Guy Ritchie, cu personaje care de care mai colorate si mai bizare. A doua zi ne intrebam daca totul a fost real. Durerile de muschi si de cap dar si impacarea pe care o simteam dupa o noapte extrem de reusita ne spuneau ca da. It was fuckin' real!
sâmbătă, 29 august 2009
vineri, 28 august 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
